Resist ; jjk | zombie au

18

      — Când s-a întâmplat asta? întreabă domnul Jang și își trece mâinile prin păr, stresat.

      — În urmă cu câteva ore, când era încă lumină afară. Acum apele s-au mai calmat, dar s-au extins destul de mult și rapid. Probabil nu a avut nimeni timp și ocazia să anunțe, de aceea am aflat abia acum. Ce facem în acest caz? întreabă soldatul ce i-a dat vestea.

      — Mobilizați cât mai multe trupe și delimitați fiecare oraș cu garduri. Încercați să începeți cu granița, pentru a nu lăsa toți infectații să părăsească orașul. Probabil doar cei care erau în orașele de lângă graniță au trecut, așa că trebuie să îi ținem pe ceilalți pe teritoriul nostru. Cu cât trec mai mulți, cu atât se răspândesc mai repede. Profitați că noaptea nu sunt la fel de agili ca ziua și mișcați-vă repede. După ce terminați cu granița, începeți cu orașele. Separați-le cu garduri cât mai repede și administrați-le antidotul, cât vom avea. Pe cei care primesc antidotul îi transportați aici. Vă puteți folosi de elicoptere, dar va fi nevoie de trupe care vor merge pe teren. Nu ezitați dacă sunteți în pericol, trageți cu gloanțe. Nu ne permitem să mai pierdem oameni. Ai înțeles? strigă la el, iar soldatul aprobă.

      Iese alergând din cameră, vorbind printr-o stație. Pe holuri se auzeau pași apăsați și rapizi, semn că toți soldații din clădire se mobilizau. Cei din încăpere li s-au alăturat la rândul lor, rămânând doar patru soldați, doi fiind cei care îl însoțeau pe domnul Jang peste tot, iar ceilalți doi niște soldați obișnuiți. Era grav și aveau nevoie de orice ajutor pe care îl puteau primi. Domnul Jang nu se putea concentra pe nimic altceva decât pe a căuta soluții cât mai rapide și folositoare, în timp ce grupul de prieteni prezent în cameră priveau și ascultau muți ceea ce se întâmpla. Își aminteau cu groază clipele grele prin care au trecut și tot ce puteau să facă era să îi mulțumească Celui de Sus că erau bine și că au reușit să ajungă în siguranță în Busan, chiar dacă acum Coreea de Nord de confrunta cu cel mai urât coșmar pe care îl puteau avea.

      — Voi opt, sunteți liberi. Puteți merge în camere. Masa vă va fi adusă curând. Nu veți fi încuiați în camere, însă nu începeți să vă plimbați prin toată clădirea și, mai ales, nu vă gândiți să intrați în laboratoare. E periculos, iar doctorii și chimiștii trebuie să se concentreze pe a face cât mai multe fiole cu antidot. Doar rămâneți în cameră, nu avem nevoie de alte probleme cu care să ne confruntăm în momentul ăsta. Jun va fi răspunzător de voi și vă va conduce în camere, spune bărbatul și se pregătește să iasă din cameră, grăbit.

      — Putem ajuta cu ceva? întreabă Nam Joon. Orice ajutor e bine venit, spune în timp ce domnul Jang își întoarce capul spre el, din mers.

      — Vă voi anunța mâine dacă e ceva cu care ne puteți ajuta, spune simplu și dispare pe ușă, urmat de ultimii soldați rămași în cameră, în afară de cel numit Jun.

      Jun le face semn să îl urmeze și ies pe rând din cameră, închizând lumina și ușa în urma lor, apoi parcurg o scurtă bucată dintr-un coridor, urcă un set de scări și urmează un alt coridor. Erau în clădirea în care au dormit până atunci Nari, Young Mi, Nam Joon și Tae Hyung, așa că le era familiar. Era coridorul etajului la care au mai stat. Au trecut pe lângă numeroase uși, care arătau identic, însă erau ori denumite, ori numerotate. Se opresc în dreptul a două uși, plasate paralel, pe stânga și dreaptă coridorului, aproape față în față.

      — Puteți alege să dormiți cum vreți, dar câte patru într-o cameră. Nu încăpeți mai mulți, spune Jun sec, iar cei opt se entuziasmează.

      — Putem păstra grupurile cum erau, corect? întreabă Ji Min.

      Nu îi păsa prea tare de persoanele cu care dormea în cameră, din moment ce Soo Bin nu era lângă el. Așa că se mulțumea cu orice. Încă nu trecuse peste și îi era frică să nu o piardă definitiv, după ce i-a auzit cuvintele domnului Jang. Nu ezitați dacă sunteți în pericol, trageți cu gloanțe. Nu ne permitem să mai pierdem oameni. Orice soldat o putea ucide și nu avea cum să afle. Când a auzit că au descoperit antidotul, speranța se instalase în inima lui. Credea că o va revedea și că va avea ocazia să o țină din nou în brațe și să o sărute. Dar speranța i-a fost spulberată. Îi era teribil de dor de ea.