Resist ; jjk | zombie au

14

      Era ora prânzului deja. Câteva ore bune Nari a refuzat orice fel de interacțiune cu vreunul din prietenii ei și a decis că e mai bine să se focuseze asupra gândurilor ei. Cu cât timpul trecea mai mult, cu începea să le dea dreptate prietenilor ei. Poate chiar a visat, poate doar a făcut parte din coșmarul ei. Tot ce văzuse și auzise fusese prea vag pentru a își aminti atât de bine. Poate nu văzuse și auzise atâtea lucruri, poate își imaginase. Singurul lucru inexplicabil ar fi fost durerea din mâna ei. Era mult mai intensă decât ar trebui. A doua zi după analize nici nu ar mai fi trebuit să simtă ceva. A observat că și ceilalți aveau o durere ciudată când își forțau mâna puțin mai tare, lucru pentru care își păstra suspiciunile, dar nu în întregime. 

      — Nu cred că poți sări ce la înălțimea asta, dacă la asta te gândești, spune Tae Hyung în glumă.

      Fata tresare și se întoarce cu fața la brunet, zâmbind la gluma lui. Băiatul observase cum privea pe geam, în gol și pierdută în gânduri. La rândul lui, o privea de ceva timp și se întreba cum să reușească să se apropie de ea mai mult, fără să pară prea disperat sau insistent. În plus, știa de sentimentele ei pentru Jung Kook și sentimentele lui Jung Kook pentru ea. Se observau cu ochiul liber, iar după episodul din curte, când s-a lăsat electrocutat pentru că voia să fie în aceeași grupă cu ea, era mai clar decât fusese până atunci. Nu știa dacă putea să concureze cu celălat brunet, dar încerca să profite, mai ales că era în aceeași grupă cu fosta lui iubită, iar Nari era îngrijorată de asta.

      — Nu plănuiam să o fac, suntem la etajul trei, nu sunt atât de nebună să sar de aici, spune aceasta.

      Se întoarce cu spatele la geam pentru a-l privi, având un zâmbet slab pe buze. Îi era simpatic. Era amuzant, de treabă și încerca să o facă să se simtă mai bine mereu când o vedea tristă sau că era pe punctul să cedeze. Și pe lângă toate astea arăta foarte bine fizic. Era frumos, înalt și bine proporționat. Totuși mintea ei era la Jung Kook în permanență. Tot ce avea nevoie era măcar să vadă că era bine, dar nu avea cum să facă asta.

      — Mă bucur să aud asta atunci, chicotește brunetul. O să fie bine, vei vedea. O să ieșim curând și ne vom trăi liniștiți viețile în timp ce ei rezolvă dezastrul pe care l-au creat, continuă și îi dă câteva șuvițe de păr după ureche, rămânând cu mâna pe obrazul ei.

      — Totuși există persoane care nu mai pot fi salvate, spune tristă fata și își pune mâna peste a lui. Persoane care au fost infectate, apoi împușcate de armată, continuă și îi îndepărtează mâna delicat.

      Nu voia să fie resimțită în a-l respinge, ci să o facă subtil, pentru a nu-l răni. Știa că o plăcea cât de cât și că încerca să se apropie de ea, aprecia toată susținerea pe care i-o acorda, însă nu putea să îl lase să continuie sau să îi dea speranțe false, iar dacă nu înțelegea prin gesturi mici, ca cel pe care tocmai l-a făcut, urma să vorbească serios și direct cu el.

      — Știu. Dar măcar există șansa ca alții să poată fi salvați. Era mai grav dacă nu se putea, spune Tae Hyung și își trece mâna peste ceafă, ușor stânjenit de respingerea subtilă a fetei.

      Au continuat să vorbească o bună bucată de timp, lăsându-i pe Nam Joon și Young Mi singuri, în patul în care dormea băiatul. Ei bine, teoretic, deoarece practic erau în aceeași cameră, doar că în colțuri diferite, însă aveau o anumită intimitate, de care profitau. În alte circumstanțe, ar fi avut cu totul alt înțeles, dar nu se putea în acea situație.

      — Ey, ce zici? Nu se poate. Unicornii au existat cu siguranță, spune serioasă fata.

      — Sigur că da, chicotește băiatul. Ce dovadă ai? întreabă și o privește zâmbind.