Resist ; jjk | zombie au

17

      — Ați auzit și voi asta? întreabă Tae Hyung brusc.

      — Ce să auzim? întreabă încruntată Young Mi.

      — Sh, fă liniște, șoptește brunetul.

      Bruneta tace din gură, apoi cei patru se concentrează pe orice sunet ieșit din comun. Însă nu se auzea nimic. Nari era gata să vorbească, dar chiar în acel moment au auzit sunetul la care se referea Tae Hyung. Un strigăt de durere. Strigătul s-a repetat de câteva ori și apoi nu s-a mai auzit nimic câteva minute bune, semn că s-au terminat. Toți patru s-au privit cu ochi mari, neștiind cine era autorul strigătelor și cauza lor. Le era frică. Dacă aveau dreptate în legătură cu faptul că aveau o creatură în clădire, ăsta putea fi strigătul oricărei persoane care putea fi mușcat de ea. Ce aveau să facă dacă era adevărat? Erau încuiați în cameră, nu puteau să iasă, iar când urmau să încerce să iasă, probabil vor ajunge ținta infectaților. Erau terminați. Nici mâncare nu aveau.

      — Ce facem? Dacă o să murim? întreabă panicată Nari.

      — Haideți să nu tragem concluzii pripite, spune Nam Joon.

      Young Mi, care era lângă el, îl apucase de braț încă de când a auzit strigătele de durere. Era mută. Îi era frică. În sfârșit credea că e în siguranță și se dovedea că de fapt nu erau. Nam Joon a apucat-o de umeri și a lipit-o de el, mișcându-și mâna încet pe spatele ei, pentu a o liniști, iar bruneta i-a cuprins talia cu brațele ei mici și subțiri, îngropându-și fața în tricoul lui. În acest timp Tae Hyung încerca să se asigure că Nari se simțea bine, știind că fetei nu îi prea plăcea să se apropie prea mult de ea, așa că păstra distanța.

      — Totuși, ce ar putea cauza strigătul ăla? întreabă Nari.

      — Poate un accident în laborator. Sunt destule substanțe periculoase într-un laborator, poate au spart ceva și una din ele a făcut contact cu pielea cuiva, spune Nam Joon, încercând să îi liniștească.

      — Sau monstrul ăla a scăpat și infectează clădirea în timp ce noi vorbim, spune Nari.

      — Hei, nu mai fi așa pesimistă, spune Tae Hyung și își așează mâna pe umărul ei. Totul va fi bine, continuă și îi zâmbește cald.

      Cât timp nu îl avea pe Jung Kook lângă ea, nu putea să fie optimistă și să creadă că totul va fi bine. Erau separați și habar n-avea dacă Jung Kook mai era în viață. Clădirea lor putea să fie deja infectată. Sau invers, ei erau primii, apoi urmau Jung Kook și ceilalți. Dacă tot avea să moară prefera să moară lângă Jung Kook.

      Fata a oftat și s-a așezat pe marginea patului, urmată de brunet, iar ceilalți doi s-au așezat pe marginea patului din fața lor, fiind față în față. Au decis să aștepte câteva momente până să acționeze într-un fel. Dacă nu se mai auzeau strigăte, însemna că nu aveau de ce să își facă griji și că probabil fusese doar un accident care nu îi punea în pericol. Și așa a fost. Nu s-a mai auzit nimic, doar pașii calmi ai soldaților de pe hol și vocile lor înfundate.

      La scurt timp după ce s-au liniștit, mai mulți pași și câteva voci au început să se audă din ce în ce mai tare, până au ajuns lângă ușa lor. Ușa a fost descuiată, iar domnul Jang a pășit în cameră, desigur, însoțit, iar cei patru au răsuflat ușurați. I-a privit încruntat câteva momente pe cei patru, din cauza reacției lor, dar a trecut la motivul pentru care a venit în primul rând în camera lor.

      — Au venit rezultatele testelor și totul este în regulă, mâine puteți pleca de aici, spune acesta, bine dispus, lucru pe care l-au observat și cei patru.