Destine furate

Capitolul 27

Goneam cu aproape 180 km/h ,trebuia sa ajung la ea si trebuia sa o fac acum.Daca nu lamurim toate lucrurile dintre noi...mai încolo o sa fie prea tarziu.
Telefonul ma scoate din gândurile mele,pe ecranul bordului îmi apare numele mamei.Femeia asta zici ca are GPS.
Cu o apasare de buton îi raspund imediat desi în sinea mea nu as fi vrut sa o fac dupa dezastrul din ziua trecuta.

-Da...zic repede.
Ce s-a întâmplat?

Ma asteptam sa înceapa din nou cu teoriile ei însa tacera ce ma lasa sa o ascult câteva secunde ma sperie.

-Tatal tau...spune cu glas înecat printre suspine.

Un nod dureros îmi invadeaza stomacul auzind vocea ei joasa.

-Mama zi ,e ceva grav?...insist eu.

-Vin-o acasa...mai spune si apelul se întrerupe.

Frânez brusc si mare noroc am ca nu se afla nimeni pe sosea la aceasta ora.

Cand ma opresc bat cu pumnii în volan furios,de ce trebuia sa se întample asta tocmai acum?!...ma întreb în gând.
Dintr-o singura manevra întorc masina si fac cale întoarsa de pe drumul ce îl aveam în cap.

În fata casei ma dau jos si aproape ca alerg spre intrare.Livingul mare de la parter era gol asa ca urc la etaj câte doua trepte...eram în stare sa le 'manânc' ca sa ajung mai repede.
Vad usa camerei lor deschisa asa ca intru imediat.

Tata statea întins agonizând si abea mai respira,mama asezata pe podea la marginea patului îl tinea de mâna si îi vorbea.
Era palid la fata...la fel si ea.

-Vlad...
Îmi striga numele cu glas stins si ma apropii.

-Ai chemat ambulanta?...e prima întrebare care îmi vine în cap.

-DA,este pe drum.

Nu a durat mult pana sa ajunga,cand paramedicii au intrat eu ma plimbam haotic prin încapere.Ma durea sufletu sa îl vad inconstient în pat asa ca am coborât.
Dupa o consultatie mai amanuntita ne informeaza ca trebuie transportat de urgenta la spital,starea lui nefiind deloc stabila.

-Ce putem sa facem?...întreaba mama pe un ton disperat.

-Sa va rugati la Dumnezeu...îi raspunde paramedicul.

Îl urca pe targa si încerc sa îi ajut.Pentru o secunda tata a deschis ochii si ne-a privit,apoi i-a închis la loc.

În urma ambulantei am pornit si eu împreuna cu mama.
Ajunsi la spital acestia l-au bagat direct la urgenta.
Am asteptat ore în sir pe holurile spitalului încercând mai mult sa fiu tare pentru mama si sa o linistesc cumva.Zecile de ture pe care le-am facut la receptie îmi faceau calcâiele sa arda desi purtam o pereche confortabila de adidasi.
Cand ajunge si Jesica atunci iese si una dintre asistente din camera de garda.

Ne repezim cu totii spre ea.

-Cum se simte sotul meu?!...întreaba grabita mama în timp ce eu o sustin de umeri.

-Domnul Iordache trebuie dus în sala de operatie,îmi pare rau sa va anunt dar cancerul lui a recitivat si singura solutie este sa i se scoata din nou o portiune din ficat.