C A P I T O L U L 16
Q W I N
"Toată lumea știe că trădarea
vine din partea persoanei la
care te așteptai cel mai puțin."
— Ești fraier, crezi că nu mi-am dat seama că trișezi? își trântește pumnii cu putere pe masa și așa instabilă, care scoate un sunet ascuțit.
Câteva cărți se împrăștie pe jos, dar niciunul nu se deranjează să le recupereze. Între ei se poartă o confruntare vizuală, care cel mai probabil o să se termine cu unul care plânge. Se ceartă la fel de probabil jumătate de oră, care pentru mine a trecut mai greu decât un an. Nu a fost destul cu tot ce m-au umilit până acum. Au așezat drept paznici doi incompetenți, ca să arate lumii că nu sunt capabil să îi înving nici măcar pe ei. Dar nu ar avea rost să îmi bat capul, sunt lucruri mai importante de care trebuie să mă ocup.
— Ba tu ești fraier, crezi că m-aș deranja să trișez jucând cu unul ca tine?
Scaunul scârțâie atunci când se ridică, mimând o furie penibilă. Celălalt se așează mai confortabil, rânjind de parcă ar fi găsit cea mai bună grupă de sânge pentru prânz. Cărți. Au în fața lor un potențial pericol și ei se joacă cărți. Măcar dacă mă legau cumva, e înjositor că nici măcar nu se deranjează să mă țină prizonier așa cum trebuie.
— Max avea dreptate, îmi pierd timpul.
Dacă avea măcar un gram de minte, ar fi observat cum adversarul său își schimbă cărțile pe sub masă de fiecare dată când el este mult prea ocupat cu laudele adresate propriei persoane. Sincer, îl preferam pe tipul care s-a asigurat tot drumul că țepușele nu o să îmi părăsească membrele. Măcar el părea mai inteligent și un adversar cu care nu ai cum să te plictisești în luptă. Excluzând tatuajul cu floare de pe gambă. Aleg să cred că ăla a fost făcut la beție sau din greșeală.
— Acceptă înfrângerea, femeie plângăcioasă, trebuie doar să faci rost de cină pentru toți. Nu cred că este un așa mare deranj.
— Este, din moment ce trebuie să îți aduc și ție inclusiv. Știi ceva, vreau revanșă.
Râsul unuia se face auzit în întreaga încăpere și așa lipsită de spațiu. Îmi întind mai bine picioarele pe betonul rece, încercând să îmi dau seama cum să adorm mai repede ca să nu îi mai aud pe cei doi bufoni.
— Te-am bătut de patru ori. Crezi că mai rezolvi ceva acum?
— Merită să încerc. Oricum ăsta nu pleacă nicăieri, arată spre mine cu o mișcare a capului. Măcar dacă încerca și el să scape sau dacă scotea vreun cuvânt. Zici că păzim o statuie.
Privirile lor sunt acum asupra mea. Aleg să îi scot din sărite, analizând-i atent pe amândoi. Am observat că nu le place să fac acest lucru, poate pare că am un plan interesant care începe cu ei fiind uciși și din această cauză se tem.
— Tu crezi că el este adevăratul?
— Ți se pare copie?
Pufnesc, ușor amuzant. Exact când credeam că nu pot să depășească limita de prostie, îmi demonstrează contrariul.
