C A P I T O L U L 22
E M M A
"Toată lumea știe că atunci
când acea persoană pleacă,
viața nu mai este la fel."
— Credeam că fac lucrul corect, oferindu-ți libertatea de care aveai nevoie, suspină din nou mama, strângându-și cu putere mâinile în păr. Credeam că, după toate lucrurile pe care le-ai trăit, ai nevoie de spațiu, ca să îți poți pune ordine în gânduri. Pentru că nu cred că toți tinerii de vârsta ta au trecut prin atâtea situații. Ai suferit mult, încercând să ne ții în siguranță, pe mine și pe tatăl tău, dar gata.
Nu mai țin minte momentul în care s-a ridicat de pe canapea și a început să se agite prin cameră. S-a rotit în jurul mobilei de aproximativ cincisprezece ori și încă nu pare că vrea să se oprească. Chipul său a căpătat o nuanță pronunțată de roșu, care își intensifică culoarea de fiecare dată când cuvintele îi rămân blocate în gât din cauza plânsului. Eu am împietrit în fotoliu, materialul pufos pare că mi s-a contopit cu pielea și deși mă doare foarte tare capul, sunt nevoită să rămân.
— Nu înțelegi că nu îi poți salva pe toți, de fiecare dată? mi se adresează din nou, dar știu că nu așteaptă răspuns la vreuna din întrebări. Nu este datoria ta să te crezi un mare erou, pentru că nu ești! țipă și tresar, mai mult fără să vreau. Lumea de afară nu reprezintă doar un loc pe care îl poți explora în voie! Sunt vampiri acolo, sunt vampiri nemiloși, care te-ar putea ucide fără ca măcar să clipească.
Tata încă este așezat pe fotoliul din fața mea și nu face decât să aprobe mișcând din cap, atunci când mama își mai întoarce privirea tăioasă spre el. A fost rănit destul de grav într-o misiune de salvare în timp ce încerca să salveze o fetiță mai mică decât Charlie. Nu a putut să participe la misiunea în care am fost eu implicată și de aceea se învinovățește și el fără motiv. Are mâna dreaptă bandajată până la cot, câteva coaste rupte și un plasture la arcada ochiului.
Mă simt foarte rău atunci când îl privesc astfel și nu de puține ori m-am gândit că l-aș putea ajuta cu durerile, strecurându-i în vreo bautură câteva picături din sângele meu.
— Am murit și am înviat de îngrijorare tot timpul ăsta, pentru că nu te-ai deranjat să te consulți și cu alți adulți înainte să iei o decizie atât de importantă. Dacă mureai și tu acolo, ce se întâmpla? Erai mai liniștită?
Mai bine eram eu.
Eu trebuia să mor.
Nu știu cât de multe le-a spus Shawn, dar mă lupt mereu cu impulsul de a le spune tot adevărul, începând cu ziua în care m-am lăsat capturată de doi vampiri. Însă sunt mult prea egoistă, nu vreau să mă îndepărteze după ce o să afle ce sunt cu adevărat. Continui să sper că fiind acum alături de ei, o să înțeleagă că nu sunt foarte schimbată și o să îmi permită măcar să îi mai vizitez uneori. Mă mulțumesc chiar și cu apeluri o dată la câteva săptămâni, orice doar să nu îmi ceară să uit de ei.
Imaginea lui Qwin întins pe jos îmi apare din nou în minte și nu pot decât să îmi strâng puternic ochii, în încercarea de a o alunga. Nu mai am energie, nu mai am putere nici măcar să mă lupt cu gândurile care nu mă mai lasă să dorm. Și nici ei nu reușesc să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat. Pentru că nu aș putea să le explic adevăratul motiv pentru care am plecat de acasă și faptul că eu acum sufăr pentru pierderea alesului meu. Nici măcar nu am dreptul să fiu supărată, pentru că a fost alegerea mea să îi las singuri acolo, pe amândoi.
