C A P I T O L U L 19
E M M A
"Măcar dacă am reuși să le
spunem celor dragi încă o
dată cât de mult i-am iubit... "
— Dă-mi drumul, idiotule! mârâi, încercând din nou să îmi eliberez mâna din strânsoarea vampirului de piatră. O să îi omoare, nu înțelegi? țip în continuare, auzindu-mi în mod repetat ecoul vocii pe holul pustiu. Trebuie să merg acolo și să împiedic asta!
Pentru prima oară în mai multe secunde, obțin o reacție. Mă privește de sus cu coada ochiului, părând de-a dreptul plictisit. Are o cicatrice destul de urâtă pe obrazul stâng, care se întinde până la ochi și îl face să arate mai înfricoșător. Mă întreb totuși cum este posibil ca un vampir să păstreze un astfel de semn, credeam că toate rănile se vindecă atunci când aparții acestei rase. Pare totuși genul de persoană care poate să intimideze printr-o singură privire.
Celălalt chiar pare că își urăște viața și l-am surprins de mai multe ori în timp ce se abținea să nu izbucnească. Continuă să își strângă degetele în pumni și să își dea ochii peste cap de fiecare dată când le cer câte ceva. Dar nu este vina mea că nu sunt ei capabili să facă ce este corect și să treacă cu vederea doar de această dată un lucru micuț. Dacă aș reuși măcar să distrag atenția unuia sau să îi fac să se certe, poate că aș avea o șansă, cât de mică, să pot fugi înapoi.
Dar orice le-aș spune, au de fiecare dată o altă replică prin care mă lasă fără cuvinte.
— Dacă nu vrei să te car eu pe umăr până afară, ai face bine să taci și să te miști astăzi, mormăie în timp ce mă împinge la propriu în față.
— M-ai auzit măcar sau am vorbit pereților până acum? îmi smucesc brațul din strânsoarea sa, privindu-l cât se poate de urât. Trebuie să plec!
— Asta nu e în toate mințile, râde iritat celalalt, iar prietenul său aprobă de parcă este un lucru evident.
Holul nu se mai termină, nu reușesc să găsesc nicio cale de scăpare. Ne-am învârtit prea mult în cerc, oricât de mult aș încerca să memorez drumul, toate ușile arată la fel și nu este nicio fereastră prin care să îmi stabilesc cumva vreun reper.
— Lăsați-mă să plec!
Normal că nu sunt capabilă să mă lupt cumva, sunt eu împotriva a mult prea mulți vampiri dornici de răzbunare. Dar măcar o să am conștiința împăcată, știind că am încercat să fac ceva, după ce tot eu l-am condus practic către moarte. Tot nu îmi vine să cred că m-a tratat atat de indiferent, că nu a încercat măcar să se salveze. Eu puteam să mor acolo, nu aș fi regretat. Trebuia să încerce măcar să își salveze verișoara, care suferea oricum mult mai rău.
— Mergi odată! se răstește brusc celalalt și mă împinge din nou, cu mai multă putere.
Din neatenție, mă împiedic în propriile picioare și întâlnesc podeaua rece. Încheietura dreaptă mă ustură, la fel și șoldul, din cauza impactului brusc. Când ridic privirea spre ei, pregătită de o răfuială ca la carte, nu mai este niciunul lângă mine. Văd în schimb o umbră pe peretele din apropiere și aleg să cred că s-au plictisit să se certe cu mine și au plecat. O iau la fugă în direcția opusă, încă sperând că nu este prea târziu.
În spatele meu se aude gălăgie.
Alerg de parcă viața mea ar depinde de acest lucru, cu toate că nici măcar nu sunt sigură că mă îndrept în direcția corectă. Abia atunci când aud pași venind din spatele meu încep să mă panichez, crezând că sunt vampirii de piatră care mă caută sau mai rău. Caut cu privirea un loc acceptabil în care m-aș putea ascunde, dar nu reușesc să îl și găsesc.
Gura îmi este acoperită din senin de o mână și mai apoi sunt trasă forțat în spatele unui perete. Încep să mă zbat și să țip, cu toate că nu obțin și vreun rezultat.
