Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 1

    Din cauza unor probleme medicale, părinții mei au încercat ani de zile să aducă pe lume un copil, dar fără succes.

    Nu și-au pierdut niciodată încrederea, în pofida tratamentelor chinuitoare, speranțelor distruse sau a celor trei avorturi spontane.
Și-au dorit din tot sufletul un copil și au luptat să păstreze vie flacăra speranței.

     După un drum lung și anevoios, răsplata pentru lacrimile vărsate de mama a sosit, și m-am născut eu pentru a le îndeplini dorința. Născută prematur la 7 luni și cu o greutate de 1,8 kg, depindeam în totalitate când de incubator, când de afecțiunea caldă a iubirii de mamă.

     Am primit numele de Aimee, de origine franceză, ce provine de la verbul aimer- a iubi, pentru că am devenit marea iubire a părinților mei încă din prima clipă a existenței mele. Cel puțin asta mi-au spus..

    Fericirea nu a durat prea mult. La scurt timp am fost diagnosticată cu insuficiență cardiacă cauzată de niște malformații congenitale.

    Într-o formă mai simplă: inima mea nu avea suficientă putere pentru a pompa sângele si nutrientele necesare organismului.

     În stare incipientă, ca în cazul meu, însemna pastile peste pastile pentru tot restul vieții, fiind o boală care nu se vindecă niciodată, dar care poate fi ținută sub control.

    Nu am avut o copilărie normală, ca să spun așa, fiind un copil cu probleme de sănătate.

    E destul de greu să faci un copil să înțeleagă că are o inimă mai fragilă și că din primi ani de viață nu are voie să alerge cu ceilalți copii ca să nu obosească prea rău, că nu are voie să mănânce orice pentru că trebuie să își țină greutatea sub control mereu, și că toată viața va depinde de niște medicamente.

    Noaptea era cel mai greu, întrucât simptomele se agravau și multe nopți le-am petrecut cu dureri în piept, tuse cronică, hârâit în timpul respirației, abdomen umflat și multe altele.

    Cu toate acestea, am fost tot timpul un copil vesel, cu zâmbetul pe buze. Aveam iubirea necondiționată a părinților mei și nu aveam nevoie de mai mult.

    În adolescență starea mea s-a agravat și ajungeam tot mai des la spital încât era a doua mea casă. Toți doctorii și asistentele mă cunoșteau și mă iubeau, dar privirea lor plină de compasiune îmi fura tot timpul din voința de fier pe care mă chinuiam zi de zi să o clădesc.

    Tratamentul medicamentos nu prea mă mai ajuta, și în noaptea în care am împlinit 18 ani am făcut cea mai puternică criză de până acum.

    Așa am ajuns aici, pe patul de spital, conectată la aparate ca să rămân în viață și cu un diagnostic crunt: insuficiență cardiacă cronică în stadiu avansat.

    Ca să fiu mai concisă, viața mea depindea de un transplant de inimă care cel mai probabil nu avea să vină niciodată la timp având în vedere listele lungi de așteptare pentru astfel de cazuri.

    Încerc să fiu puternică și să ușurez puțin durerea părinților mei care, la fel ca și mine, conștientizează că nu mai e mult timp rămas.

    " Inima mea de leu, rezistă. Totul va fi bine. " aud ca prin vis vocea tremurândă a mamei mele. Nu mă doare că plec cât mă doare că îi las pe ei în urmă..