Luna abandonată [Finalizată]

2. Fiica lor

-Ghici cine a venit să te ia, am spus ridicându-mi brațele.

Bărbatul mi-a zâmbit larg, deschizându-și brațele pentru a-mi primi îmbrățișarea. Am simțit cum a depus un sărut pe creștetul capului meu.

-Nu ai mai putut aștepta, nu-i așa?mi-a zâmbit.

-Nu, am auzit un glas cunoscut. A insistat să-ți facem o surpriză.

-Sunt gelos, Richard, am auzit un glas feminin. Să ai așa o familie frumoasă. Câți ani de căsnicie aveți?

-Douăzeci au, am zâmbit eu.

Femeia m-a privit suprinsă.

-Vai de mine, a zămbit ea. Tu ești acel bebeluș scump pe care-l aducea cu el, nu-i așa?

Oh, nu...

-Da, da, îți amintești? Era cel mai drăguț bebeluș, nu-i așa?a mai spus cineva.

Începeam să mă simt jenată.

-Acum ești o tânără atât de frumoasă, mi-a zâmbit femeia. Cred că faci ravagii printre băieți.

Atunci a fost momentul în care ceva s-a rupt.

-Nu, e copilul meu, a spus Richard ca ars, trăgându-mă înspre sine. Nu e de băieți. E mică!

Aveam șaptesprezece ani și-mi aminteam că atunci când se îmbătase îmi povestise câte ravagii făcuse el la vârsta mea. Parcă îl văd așa, roșu la față spunându-mi "Dar tu nu vei fi victima niciunui golan. Dacă vrea vreunul să te scoată la întâlnire, doar spune-mi. O să-l bat pănă...nu mai vrea! Și apoi o să-i spun lui Al. Și o să-l bată și el. Mai tare ca mine!"

-Papa...am spus ducându-mi o palmă la ochi. Hai să lăsăm asta. Surpriza pentru tine nu e că am venit aici. Urmează!

El m-a privit lung, întrebător. Pusesem la punct cu Al toate detaliile pentru o vacanță pe o insulă liniștită în acest sezon. Totul trebuia să fie perfect înainte de a pleca al facultate.

Într-o seară, când mă ajutau să împachetez, am auzit:

-Și chiar vrei să fii tu un detectiv de poliție, albinuță?

-Când vei veni acasă?

-Voi veni în fiecare weekend cu trenul. E un drum de doar două ore. Ei bine, nu chiar săptămânal dacă avem activități în weekend.

Păreau vizibil triști din cauza asta.

-Dar vă voi suna. Zilnic. În fiecare seară. Cu video. Promit, am zâmbit.

Asta a părut să fie mai bine. Dar mă bucuram, într-un fel, pentru că le dădeam timp și pentru ei.

Atunci când am ajuns acolo, pe de altă parte, singură, în acea uniformă, ca toate celelalte fete, m-am simțit destul de ciudat, pentru că eram cam cea mai mică de acolo. Vârsta obișnuită de înscriere era de nouăsprezece ani, dar eu fusesem un copil înzestrat, după cum spuneau tații mei, și terminasem mai repede studiile pentru că le începusem mai devreme. Eu împlinisem șaptesprezece ani în acel an.

Aș fi mințit să spun că nu aveam emoții, pentru că pentru prima dată eram singură, complet singură, undeva necunoscut. Și nu aflasem nimic despre niciun drog. Ba chiar toate analizele îmi ieșiseră bune în acele zile. Asta mă făcea să mă simt foarte ciudat. Nu...știam ce să mai cred sau ce să fac.

Mă simțeam destul de ciudat să ajung la primul meu curs din prima zi. Eram doar șaizeci de oameni în an și aveam să fim mai puțini, pentru că aveau să se mai lase oameni. Toți profesorii noștri lucrau în poliție sau armată și aveau grade. Asta mă făcea și mai anxioasă.