Luna abandonată [Finalizată]

23. Alpha îmblânzit

I-am întors spatele.

-Mi-ai lăsat cicatrici care nu vor trece niciodată, am spus încet. Astea...nu au fost să faci bestia din mine să iasă.

Nu mi-a răspuns.

-Mi-ai spus...

-Știu ce am spus. Nu mă poți judeca pentru asta. Eu sunt Alpha de la nouăsprezece ani. Și sunt printre cei mai puternici acum. Să am un lup alb ca pereche... Am avut nevoie de timp să mă obișnuiesc cu ideea. Dar am trecut peste asta acum.

Am înghițit în sec.

-Te-ai gândit vreo clipă că poate mi-ai distrus viața? Trebuia să apar pe podium, în săptămâna modei, la Paris. Aveam pictoriale pentru reviste aranjate. Eram model, Dmitri! Eram un model la începutul carierei mele. Acum totul e distrus, am spus încet. Mi-am pierdut contractele și nimeni nu o să mă mai ia cu cicatricile pe care le am. Din cauza ta.

A rămas câteva momente în liniște.

-Nu puteai să ai o carieră de model. Viața aceea e prea haotică și mereu pe drumuri ca să fii Luna.

Mi-am încleștat dureros maxilarul.

-Nu vreau să fiu Luna!am ridicat tonul printre lacrimi. Nici măcar dacă nu ai fi făcut toate astea nu îmi place de tine. Ești arogant. Orgoliul tău e mai important ca orice. Și ești mereu cu pretenția ca toți cei din jurul tău să-și plece capul sau să suporte consecințele. Lupii se tem de tine mai mult decât să te respecte. Și eu mă tem de tine. Și nu-mi plac uriașii răi.

Am inspirat adânc aer în piept.

-Și nu-mi plac bărbații afemeiați.

-Afemeiat. Eu, a spus ca acuzator, de parcă ăsta era singurul lucru problematic la el.

-Toată lumea spune asta despre tine. Pentru că ești mereu cu altă femeie, dar niciodată într-o relație.

-Normal că nu sunt într-o relație cu alte femei. Eu sunt Alpha. Trebuie să fiu în relație doar cu Luna.

Glasul îmi tremura. Eu tremuram. Erau emoții pe care le strânsesem atât de mult timp și acum ieșeau la suprafață.

I-am simțit îmbrățișarea pe la spate.

-Te rog, lasă-mă în pace.

-Nu vreau să fac asta. Tu ești Luna mea. Te-am acceptat acum. Așa că nu mă respinge.

-Cum...m-ai respins tu pe mine până acum?

A oftat adânc, iritat.

-Nu poți să spui: "Ești femeia mea" și ca prin minune asta se întâmplă. Dar dacă vrei asta, în regulă. O să fiu ca toți ceilalți: o să plec capul de frica mâniei tale și o să fac tot ce-mi ceri până când va veni timpul să-ți pierzi puterea. Atunci nu o să mă mai țină nimic.

M-a eliberat, eliberând totodată un sunet de furie. M-am întors încet.

Își dusese mâna prin păr, rămânând astfel.

-Bine, a oftat adânc. O să mă las și eu...îmblânzit.

Aveam senzația că-l durea fizic să zică asta, ca și cum acele cuvinte îi ciopârțeau limba.

-Doar...nu mai tresări și nu te mai feri când vreau să te ating. Și nu mai vorbi cu toți bulangii de la tine de la facultate.

Am oftat adânc, oftând.

-Sunt colegii mei.

-Care te invită la bal?

Nici nu înțelegeam de ce purtam conversația asta. El ar fi trebuit să mă cucerească așa? Părea că făcea totul să mă enerveze.

-De ce nu ai încredere în mine?

-Ai fost cu Sebastian!m-a acuzat.

-După ce m-ai abandonat!am ridicat tonul înapoi.

-Tu ești Luna, mi-a repetat. Niciun bărbat nu ar trebui să se mai uite la tine! Dar ai fața aia. Și fundul ăla mare!

Mi-am dus mâna instinctiv la gât. Aveam un gol adânc în stomac.

-De ce mi-ai făcut cicatricile?

Nu mi-a răspuns. Era atât de nervos încât ochii lui deveniseră aurii. Era... Eu visasem asta, nu-i așa? Acum mult timp, dar îmi aminteam clar. Îmi zicea că niciun alt bărbat nu mă va vrea, dacă el nu mă va vrea.

-Dmitri. Mi-ai făcut asta ca vreun bărbat să nu se mai apropie de mine cumva?

Am înghițit în sec.

-Dacă tu nu mă vrei, niciun bărbat să nu mă mai vrea, am repetat încet, ca pentru mie.

-Ce? Nu te înțeleg dacă bombăni.

Și asta visasem. Momentul acela când mă săruta. Pentru că mă acceptase. Cum era...posibil asta?

-Alpha...am șoptit.

-Dmitri, m-a corectat.

Nu mi-am putut reține expresia. Era...atât de ciudat. Mă simțeam foarte inconfortabil.

-Nu e nimic. De ce ai venit aici?

-Blanca, e cineva care vrea să te cunoască. Vrei să vii cu mine să-i cunoști în mod oficial?

Eu l-am privit destul de rezervată.

-Va trebui să-mi dai mai multe detalii.

-Femeia care te-a lăsat taților tăi...te-a răpit de la părinții tăi biologici. Am descoperit din întâmplare acum cine sunt.

Nu mi-am putut reține expresia.

-Dar ai spus că lupii albi...

-Există și excepții. Mama ta e ca tine.

Mi-am dat seama imediat despre cine vorbea: Loreley și acel bărbat înfricoșător.

-Ei nu mai au alți copii. Vor să te vadă. Dar nu se va întâmpla asta dacă tu nu vrei.

Mi-am mușcat buza de jos. Mă simțeam foarte supărată. Mă temeam cel mai mult de ziua asta și de scenariul ăsta: că părinții care m-au făcut aveau să mă caute și nu m-au abandonat.

-Albert e acolo. Mi-a spus să-ți transmit că el vrea să vii.

-Bine, o să vin. Poți să mă aștepți în camera de zi?

Am ieșit în cel mai scurt timp într-un tricou lejer și o pereche de jeanși. Nu mă gândisem nicio clipă că poate ar fi trebuit să mă îmbrac în vreun fel aparte.

Atunci când mă încălțam, în hol, am simțit o palmă atingându-mi fesa dreaptă. Am tresărit, ajungând în picioare.

-De ce mă privești așa? Dacă nu voiai să fac asta, nu ar fi trebuit să te apleci purtând blugi mulați cu fundul ăla mare și bun.

El era măcar serios? Nu-mi dădeam seama.

-Dmitri, instinctele tale animale se activează când vezi...părți de femeie? Ca fundul și decolteul?

-Nu.

Mi-aș fi dorit să fie totul atât de simplu, dar nici măcar nu mă privea. Nu îmi privea fața cel puțin.

-Atunci?

-Blanca, nu vrei să mai zăbovim puțin?l-am văzut descheindu-și nasturii de la cămașă. Te vreau acum.