Luna abandonată [Finalizată]

7. Luna abandonată

-Nu, eram în vacanță, în drumeție prin munți alături de Tara și Ted. Am găsit un izvor să ne umplem sticlele și am auzit un scâncet ca un mieunat de pisică, mi-a spus Rich. Iar tu erai la doar câțiva metri de noi, într-o păturică.

-Te-am luat și am sunat la salvamont. Au trimis un elicopter și te-au dus direct la spital. Erai slăbită, înfometată și deshidrată. Doctorii spuneau că erai acolo de cel puțin o zi și nu ți-au dat șanse de supraviețuire. Dar eu și Rich ne-am rugat și i-am promis lui Dumnezeu că dacă te va salva, vei fi copilul nostru.

Părinții mei erau destul de religioși în sensul în care credeau că Dumnezeu ne lăsase pe toți cu un scop și ne făcuse pe toți din iubire. Noi mergeam duminica împreună la biserică, de când mă știam, și ascultam predica pastorului.

-Deci...nu aveam șase luni atunci?

-Uh, nu, a spus Rich. Dar ai stat aproape șase luni în spital, cu tratamente pentru a deveni buburuza zumzăitoare, pe care o cunoaștem cu toții.

Eu am zâmbit. Ei...făcuseră asta pentru mine? Îmi plătiseră spitalizarea și tratamentul...chiar dacă însemnam nimic pentru ei. Cei care mă concepuseră mă lăsaseră în pădure, să mor...pentru că eram un lup albinos. Asta nu făcea decât să-mi întărească convingerea: Al și Rich erau părinții mei, iar pentru mine nu conta că nu erau bărbat și femeie.

Niciodată nu mă învățaseră despre dragostea dintre bărbați și femei, bărbați și bărbați sau femei și femei. Ei îmi spuneau mereu că iubirea e între oameni și nu contează altceva.

Eu îi iubeam. De aceea, nu voiam să mă întorc acasă acum și să risc să-mi pierd controlul, să-i rănesc. Trebuia să învăț să-mi controlez lupul din mine. Trebuia să fiu mai puternică să mă pot întoarce la ei.

Atunci când am deschis ochii întunericul a devenit clar și noaptea a devenit foarte rece. Pe măsură ce pașii mei se apropiau, inima mea bătea din ce în ce mai încet, iar instinctele mele se trezeau. Fusese prima dată în care deveneam conștientă de mine așa cum nu mai fusesem. Mă simțeam...în echilibru.

Vedeam chipuri cunoscute: vedeam oameni din campus, vedeam doi profesori cu care deja avusesem cursuri mai devreme, în acea zi. Și...erau Charlie și Trish acolo. Asta mi-a provocat o ușoară durere în piept pentru că asta însemna că și ele făceau parte din haită. Mă simțeam destul de trădată atunci, deși înțelegeam că nici ele nu știau despre mine. Privirile lor erau ca înghețate. Și...privirile tuturor erau grave.

Consiliul Bătrânilor era, așa cum mă așteptam, un consiliu de bătrâni lupi. Dintre ei, unul mi se părea cunoscut din vedere, dar nu știam unde-l mai văzusem sau dacă doar semăna cu cineva deja cunscut. Eram prea emoționată să mă gândesc la asta atunci.

Am rămas pe culoar, la o oarecare distanță de Dmitri și consiliul din fața mea. De o parte și de alta erau lupii în formele lor umane. Mă simțeam și așa copleșită, dar primul lucru pe care l-am auzit a fost menit să fie și cel cu care se încheia o conversație ce a părut a începe mai devreme de venirea mea:

-Nu e demnă să fie femeia mea. O s-o abandonez.

Ce...era asta? Acel bărbat era chiar...lipsit de orice bun simț să mă umilească în asemenea hal. Mă simțeam atât de nervoasă pentru că asta nu era o conversație între doi îndrăgostiți care puneau capăt unei relații.

Noi eram înconjurați de oameni pe care-i vedeam zi de zi la facultate. Din cauza atitudinii lui...profesorii ar fi putut resimți presiune să mă pice sau ceilalți studenți mi-ar fi făcut timpul greu acolo. Charlie și Trish ar mai fi vorbit cu mine măcar?

Auzisem că aceste comuniuni erau strâns legate și Alpha era cineva de care toți se temeau. Nimeni în afara Consiliului Bătrânilor nu avea nici măcar curajul să sufle în fața lui fără permisiune. Auzisem că el era cineva...foarte puternic. Era cel mai puternic lup din haită.

Unul dintre bătrâni și-a dres glasul.

-Tu ești Alpha. Dar, ca Alpha, trebuie să ții cont de tradiții. Un Alpha trebuie să o aibă pe Luna lângă el. Fata e tânără acum. Am înțeles că e trezită de curând. Va avea timp să-ți câștige favorul.

Eu? Eu trebuia să îi câștig lui favorul după asta? Din partea mea putea să fie singur pentru totdeauna și să moară așa. Din partea mea nu aveau decât să-l dea jos, să nu mai fie Alpha. Poate asta l-ar fi făcut să fie mai puțin arogant.

Privirea lui a devenit gravă.

-Sunteți orbi cumva cu toții? Uitați-vă la ea! E un lup alb. Nici măcar nu trebuia să fie în viață. Ca și cum nu era îndeajuns, m-a privit din cap până în picioare plin de dispreț, arată ca un copil. Și nici măcar unul care să promită un aspect decent la maturitate.

Mi-am încleștat maxilarul cu putere, strângându-mi pumnii. Am oftat adânc. Mă simțeam din ce în ce mai nervoasă. Abia îmi puteam reține instinctul de a-i da una care să-i mute capul de pe umeri.

-Alpha... Discuția asta nu-și are locul acum. Fata poate deveni parte din haită până va deveni un adult. Abia apoi putem reveni la decizia asta, a spus o femeie din consiliu.

-În haita mea?a zâmbit în colțul gurii malefic parcă. În niciun caz. Eu nu-i ofer protecție. Va intra în haită doar dacă va fi Luna, după cum spun tradițiile.

Nu mă mai simțisem niciodată atât de umilită. Aș fi vrut să intru în pământ de rușine.

-Nu poți abandona un lup trezit. E un pericol pentru umanitate până când învață să-și controleze instinctul animalic. Dacă nu o primim, regulile spun că trebuie să ucidem. E perechea ta. Trebuie să fie Luna!a spus iritat deja un alt membru al consiliului. Doar Luna îi poate naște lui Alpha urmași.

Mai bine îmi tăiam o mână și o mâncam decât să mă apropii de acel nemernic arogant și bun de nimic.

S-a întors din profil, privindu-mă. A încruntat vizibil iritat. Cumva...simțeam când mă uitam la el că era pericolul din apropiere.

-Luna trebuie să-l îmblânzează pe Alpha, i-am văzut ochii devenind gălbui, strălucitori în întuneric, animalici. Dacă vrei să fii femeia mea, hai și îmblânzește-mă sau mori încercând.

M-am dat un pas în spate, temătoare, văzând cu ochii mei cum se transforma într-un lup adevărat, uriaș și negru care-mi arăta colții aceia lungi și ascuțiți. Am înghițit în sec.

El...chiar vorbea serios? Trebuia să-l înving în luptă sau să mor încercând? Ce...era asta? Era cel mai mare lup pe care-l văzusem vreodată. Cu siguranță avea peste doi metri.

Am făcut o săritură în spate pentru a-i evita atacul.

-Blanca, transformă-te sau o să te omoare!am auzit glasul lui Sebastian.

Dar îmi era prea frică. Tremuram...din toate încheieturile. Când îmi distrăsese atenția Sebastian și privisem instinctiv spre el, doar câteva secunde, a fost îndeajuns să simt deja ceva apropiindu-se. Mi-am ridicat mâna stângă, instinctiv, pentru a mă apăra, dar am simțit o greutate puternică ce m-a pus la pământ. În momentul imediat următor am simțit mușcătura, corpuri străine, ascuțite intrându-mi la baza gâtului și claviculă. Dacă ar fi tras, mi-ar fi sfâșiat artera aortă. Aș fi murit în mai puțin de două minute atunci.

Am auzit un mârâit puternic, amenințător. Acel lup m-a eliberat, dar scrijelindu-mi dureros gâtul, în mișcarea lui cu colții. Adrenalina era foarte puternică. Tot corpul meu...devenea atât de fierbinte. Simțeam cum mă schimbam. Am ajuns în fund, cu o palmă la gât. Privind-o...era plină de sânge. Lângă mine era un alt lup, dar acesta părea să mă păzească de cel care avea în jurul botului doar...sângele meu. Se preschimbase înapoi în om, rămânând într-un genunchi. În jurul gurii, pe gât...avea doar sânge.

-Atunci când te vei uita în oglindă, vreau să-ți aduci aminte de noaptea asta, a spus privindu-mă plin de dispreț. Nu ești demnă să fii femeia mea.