Luna abandonată [Finalizată]

6. Lupul alb

-Uită-te în oglindă. Ești o femelă lup matură, dar ești aproape cât jumătate din una. Suferi de albinism. Lupii care se nasc așa sunt abandonați să moară de părinți, pentru că sunt cei mai slabi din haită. Nimeni nu vrea un lup alb. Sunteți mici și pricăjiți.

Inima mi se strânsese dureros gândindu-mă la părinții mei. Al îmi povestise că...a fost cea mai fericită zi din viața lor atunci când mă aduseseră acasă. Al și Rich mă aleseseră pe mine să fiu fiica lor și...nu aș fi putut fi mai recunoscătoare pentru că eram fiica lor.

Al și Rich nu erau bărbat și femeie ca și alte cupluri căsătorite, iar pentru asta mulți oameni ne judecau familia. Pentru asta unii copii râdeau de mine, dar...eu nu mă simțisem niciodată supărată din cauza asta. Niciodată nu le spusesem, pentru că știam că avea să-i rănească. Ei erau totul pentru mine. De aceea...nu voiam nici măcar să mă gândesc la părinții mei biologici. Nu-mi păsa de ei. Singurii mei părinți erau Albert și Richard Dom.

Dacă ceea ce spunea Dmitri era adevărat și cei ca mine erau abandonați să moară de părinți și haită, însemna doar că nici el nu avea să mă privească în haită. Dar de ce oare să pună asta la îndoială?

Mi-am lăsat palmele pe marginea patului, lăsându-mi privirea în pământ. Aveam nevoie de puțin timp să-mi adun gândurile.

Doar dacă...mirosul pe care-l avea mereu, dincolo de parfumul pe care-l folosea...? Scorțișoara și vanilia erau esențele mele preferate. Citisem undeva că lupii aveau perechi și se puteau recunoaște. Ăsta ar fi putut fi motivul lui Dmitri să mă păstreze. Dar...era clar că mă disprețuia. Nu m-ar fi acceptat la Luna. Probabil voia să mă folosească la ceva. Iar dacă avea nevoie de timp, nu putea însemna decât că nu se hotărâse sau nu depindea doar de el decizia.

Oricum ar fi fost, cel mai înțelept era să accept situația. Nu puteam face o scenă. Nu mă ajuta cu nimic dacă izbucneam în plâns sau intram în negare. Nu. Părinții mei mă crescuseră mai bine de atât.

M-am ridicat, l-am privit serioasă și i-am spus doar:

-În regulă. Acum mă pot întoarce la universitate?

Părea iritat de reacția mea. Mi-a întors spatele și a plecat. Era de bun simț să-l urmez. Ajungând în holul hotelului, am văzut o femeie înaltă care și-a dus brațele în jurul gâtului său.

S-au sărutat pasional. Îl vedeam clar bucurându-se de moment și-mi amintisem de ceea ce-mi spuseseră fetele despre el: era un afemeiat care credea că totul i se cuvenea. Cât de lipsit de caracter...

-Mitya, nu ai mai venit să mă vizitezi, i-a mângâiat ea obrazul. Iubitule, ce e mirosul ăsta?s-a strâmbat ea.

Privirea ei a ajuns la mine și m-a privit ca și când nu știa până atunci că existasem pe aceeași planetă.

-Îh, un lup albinos, s-a scuturat ca și când era un creștin în fața lui Belzebut. Ce e cu tine aici, chestie...grotească?

Părinții mei mereu îmi spuneau că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să fiu respectuoasă și civilizată cu cei din jurul meu pentru că în felul ăsta mă respectam pe mine și familia mea. De aceea, în astfel de momente, în loc să-i dau o palmă să cadă de pe tocurile ei în mama ei de lungană și fără ele, am privit într-o parte.

-Ești retardată în vreun fel? Cu tine vorbesc!

M-am îndreptat spre lift care părea a fi la etajul zece și eu eram doar la trei. Nu avea niciun rost să mai aștept. Am deschis ușa către scări și am început să cobor. Din fericire văzusem în ce parte trebuia să merg ca să ajung înapoi la universitate. Era foarte aproape de unde eram. Și trebuia să mă strecor din nou prin spate pentru că, în mod obișnuit, nu aveam voie să ieșim decât în weekend din perimetrul campusului și mereu cu cerere aprobată.