Luna abandonată [Finalizată]

34. Juliet

Aveam un gol adânc în stomac atunci când eram pe holurile albe ale spitalului. O infiermieră mi-a zâmbit:

-Căutați un pacient anume?

-Juliet Wolf, am zâmbit înapoi. Mi s-a spus că e în salonul nouă.

-Oh, da, domnișoara Juliet este acum la dializă, dar se va întoarce curând, dacă vreți să o așteptați.

-Asta o să fac.

Intrând în salon, am avut un gol adânc în stomac. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un buchet de trandafiri roșii, proaspeți. Fereastra era deschisă, pentru a se aerisi încăperea. M-am apropiat de patul cu lenjerie albă. Pe noptieră am văzut ceva ce mi-a atras atenția: era o poză cu un cuplu.

El o ținea pe brațe, ea avea brațele în jurul gâtului său. Păreau amândoi...atât de fericiți. Telefonul ei a vibrat. Îl lăsase lângă poză și un pahar cu apă. Nu avea cod de blocare, fapt pentru care...am intrat în mesagerie. Fusese un gest atât de josnic din partea mea, dar în acel moment chiar nu mi-a păsat de asta. Tot ce voiam să știu era adevărul.

Am căutat în conversație după cuvinte cheie. Acolo am văzut mesajele :

„Oh, ești atât de noros să îți găsești perechea. Cred că trebuie să fie minunată."

„Mereu ai crezut ce e mai bun despre cei care nu merită. Femeia aia proastă e ultima care ar merita să fie perechea mea."

Un nod adânc în gât mi-a tăiat respirația. Am scroll-at mai departe, prin conversații, citind printre rânduri până să-mi formez o idee despre ce se întâmplase. În tot acest timp...tot ce am crezut a fost adevărat. Dmitri mă acceptase pentru că femeia asta, cea pe care o iubea, insistase cu asta.

Ea era bolnavă de mulți ani. În ultimii situația sa se înrăutățise. Iar el făcuse totul ca să-i prelungească viața. Într-un final, îi promisese că va fi fericit alături de perechea lui, asta chiar cu o lună în urmă. Dar continuase să o viziteze, să-i aducă flori și, pesemne, să o iubească. Telefonul îmi tremura în mână. L-am lăsat înapoi de unde-l luasem și am plecat în grabă, înainte ca ea să ajungă aici.

Ultimul lucru pe care-l voiam era să o întâlnesc pe acea femeie. Ajunsă în parcare, am urcat în mașină și am rămas o vreme acolo, pentru a mă putea aduna. Aș fi fost lipsită de orice bun simț să conduc într-o asemenea stare și să risc un accident.

Am mers la facultate în acea dimineață, așa cum era normal. Am participat la cursuri, la seminarii. Și am citit toate mesajele lui, fără să răspund la vreunul. I-am văzut apelurile din fereastra de două ore pe care o avusesem. Dar...mă lăsa atât de rece acum tot ce avea legătură cu Dmitri. El, pentru mine, devenise un mare gol dureros și rece din piept, care stătea să mă sugrume.

Mi-a trebuit toată ziua să mă adun, să pot gândi limpede o soluție pentru această problemă. La venirea serii l-am văzut în fața campusului, vizibil nerăbdător, enervat.

-Blanca, am încercat să dau de tine toată ziua, mi-a spus vizibil supărat.

Am oftat adânc. Mă simțeam atât de obosită... De câteva săptămâni eram zilnic obosită și somnoroasă. Nu mă puteam odihni deloc. Nu mă puteam concentra. Și totul din cauza acelor gânduri negre ce sugeau viața din mine de-a dreptul.

Părinții mei se retrăseseră în pădure, cu promisiunea că se vor întoarce după ce își vor rezolva treburile neterminate(care ar fi putut dura și ani), orice ar fi însemnat asta. Iar tații mei se întâmplau să fie plecați amândoi atunci. Fusese...cea mai proastă conjunctură posibilă.

-Am avut multe lucruri de făcut azi, am spus doar ca să nu tac.

Știam că eram o mincinoasă oribilă.

-Ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ajutor cu ceva?

Mă irita atât de tare privirea lui îngrijorată, atitudinea lui benevolentă. Pur și simplu nu mai suportam să fac asta.

-Dmitri, oprește-te, în regulă? Nu trebuie să te mai prefaci acum.

S-a încruntat ușor.

-Despre ce vorbești?

Mi-am încrucișat brațele la piept. Am zâmbit tristă. Era singura reacție care-mi venea atunci. Aș fi vrut să fiu furioasă, să pot țipa la el, dar...pur și simplu nu puteam. Nu simțeam asta. Tot ce simțeam era tristețe. O tristețe adâncă, goală, grea, care nu mă lăsa să dau nici măcar o lacrimă ca să mă eliberez de ea. Era ceva ce voia să rămână cu mine pentru mult timp.

-Am vrut să-ți las timp, să te hotărăști singur cu privire la alegerea pe care trebuie să o faci, dar...nu cred că mai am răbdarea necesară. Și...mi se pare nedrept față de mine să continui asta așa.

-Hai să discutăm într-un spațiu privat. Putem să mergem la tine. E mai aproape de aici.

Am dat din cap aprobator. Pe drum mi-am păstrat privirea înainte, brațele pe lângă corp. A fost ca și când...mergeam singură.

-Vrei să bei ceva? Sau poate-ți este foame?am întrebat din reflex, fără să mă gândesc o clipă, atunci când eram în camera de zi.

-Sunt bine. Dar bănuiesc că tu nu ai mâncat azi, dacă ai fost ocupată.

-Am mâncat, i-am răspuns sec.

Am ajuns pe fotoliu. El era de cealaltă parte a mesei.

-Dacă te simți rău, putem vorbi altă dată.

Mă enerva atât de tare asta. Trebuia să înceteze.

-Sunt bine. Revenind la ce vorbeam mai devreme... Mi se pare cel puțin nedrept ce mi se întâmplă. Sunt două luni de când am acceptat să fiu iubita ta, nu-i așa?

-Da, bănuiesc că sunt.

-Și...câte luni ar mai trebui să treacă până când aș fi aflat despre...iubita ta adevărată?

S-a încruntat atunci. Devenea nervos.

-Ascultă, Dmitri, înainte să spui orice ai vrea. Intenția mea acum nu este să fac scandal sau să mă cert cu tine. Tot ce vreau este să înțelegi că...nicio clipă nu am fost în necunoștință de cauză. Știu despre Juliet. Despre planurile pe care voi le-ați avut și...frumoasa voastră poveste. Și știu că doar din insistențele ei ai renunțat la tot și m-ai acceptat pe mine.

-Blanca, a oftat adânc.

Eu am zâmbit tristă.

-Mi se pare atât de egoist din partea ta. Vrei să-ți menții statutul de Alpha prin mine, dar nu ai nici cea mai mică urmă de recunoștință măcar față de mine. Dacă mi-ai fi explicat situația de la bun început, atunci ar fi existat o șansă să te ajut, să știi. Nu sunt...o persoană nerezonabilă.

Mi-am lăsat privirea obosită pe podea, lovind cu degetul de câteva ori brațul fotoliului, pe care se odihnea mâna mea.

-O să o ajut pe Juliet să primească un rinichi compatibil. Voi lua legătura cu doctorii care m-au tratat pe mine. Sunt printre cei mai buni din lume. Și, după ce se va face bine, veți putea fi împreună din nou.

Mă privea lung, rece, chiar plin de dispreț. M-a întrebat:

-Tu ți-ai tras-o cu vreunul cât am fost plecat?

Nu mi-am putut reține încruntarea atunci. Mi-am încleștat maxilarul.

-Dmitri Korol, eu încerc să fiu rațională aici, dar văd cu faci tot posibilul să mă enervezi!am ridicat tonul pe final de frază.