Luna abandonată [Finalizată]

13. Sărutul

-D-Dar nu știu cum să fac asta.

A oftat adânc.

-Închide ochii. Concentrează-te la bestia din tine și supune-o.

L-am privit temătoare.

-Dar...nu o să mă asculte. M-Mereu iese când...vrea și nu m-mă lasă să...

M-am oprit brusc, temătoare la privirea lui.

-Fă-o sau o să trebuiască să te ucid.

Îmi era destul de teamă, dar nu voiam să mă ucidă. Am făcut ce mi-a spus: am închis ochii, am încercat să mă concentrez. Am încercat să meditez. La un moment dat am simțit cum cineva m-a scuturat de umăr:

-Ți-am zis să iei legătura cu bestia ta interioară, nu să meditezi la nemurirea sufletului!

-Mi-ar fi mai ușor să mă concentrez dacă nu ai fi aici! Prezența ta e...

M-am oprit brusc, amintindu-mi că ultima oară când a vrut să iasă la suprafață a fost din cauza lui. Am profitat de cum stătea, aplecat, ca să mă ridic brusc. I-am prins mandibula în palme și mi-am lipit buzele de ale sale într-un sărut.

Asta cu siguranță l-a surprins, dar nu s-a retras. Din contră. Mi-a prins talia și spatele, trăgându-mă spre el. Îi simțeam degetele adâncindu-se carnal. Sângele meu devenise mult mai fierbinte. Simțeam cum ieșea la suprafață, dar, de data asta era diferit. Nu mă mai copleșea. Eram în control.

Despărțindu-mă de el, îi vedeam privirea aurie. Și el avea propria lui bestie ce trebuia ținută sub control. Mi-am închis ochii, lăsându-mă în brațele schimbării.

Atunci când i-am deschis, vedeam...două labe murdare. Mă simțeam atât de fericită și ușurată. Am sărit de bucurie în cerc. Simțeam ceva...ciudat mișcându-se în spatele meu. Am încercat să mă uit, dar...nu vedeam oricâte cercuri făceam.

-Gata cu prostiile, mi-a prins ceafa.

Ridicându-mi privirea, am avut un sentiment ciudat. Nu eram atât de mare pe cât credeam, totuși... abia îi ajungeam la talie când ridicam botul. Asta mă făcea să mă simt anxioasă. Eu de ce nu eram un lup mare ca el? Pentru că eram un lup alb? Alpha spusese că noi eram mici și pricăjiți.

-Haide, cuțule, m-a tras vrând-nevrând până la mașina sa de teren.

A deschis portbagajul.

-Sari aici.

-De ce acolo?

Brusc mă întrebam dacă mă înțelegea.

-Doar nu crezi că te las să-mi murdărești canapelele. Hai mai repede.

Mi-era frică să sar, fapt pentru care am încercat să mă cațăr. Labele din față au fost primele, dar îmi era greu să ajung cu cele din spate.

Am auzit un oftat adânc și am simțit durere. Mă prinsese de coadă și m-a ridicat. M-a împins și a trântit ușa de la portbagaj. Am rămas pe burtă, cu labele peste ochi pe tot parcursul drumului neștiind unde mergeam sau ce făceam.

Mașina s-a oprit, am mai auzit gălăgie și apoi nimic. Mi-era teamă că mă lăsase să mă sufoc: îmi era frică de spațiile mici. Așa că am reacționat din instinctul de animal și am schelălăit.

-Dacă nu taci, o să te fac covor!am auzit un glas cunoscut.

Nu plecase. Când s-a deschis portbagajul și am văzut lumina, aveam deja lacrimi. El mă privea rece, grav.

-Fii atentă, pudel sensibil, o să intrăm prin spate, pe scări. În liniște deplină. Dacă atragi atenția în vreun fel, te-am mâncat. Pricepe creierul tău mic asta?