Luna abandonată [Finalizată]

27. Sunt o povară pentru ei

Îmi era atât de rău încât nu știam ce să fac. Îl urmam în liniște, la o oarecare distanță, pe lupul sălbatic. Fiecare rămurică sau frunză de sub labele noastre părea a face atâta zgomot încât putea trezi morții.

Am rămas în întuneric, ascunsă după un arbore. Văzusem de la depărtare ceva. Sau pe cineva. Era un lup. Și acela de o mărime impresionantă, cu blana foarte stufoasă, gri, strălucitoare în razele lunii.

Atunci era cu spatele, bea apă din izvorul ce se scurgea din cascadă. O puteam auzi, urlătoare și neînfricată, țâșnind și împroșcând prin piatră la poate ami puțin de un kilometru. Nici măcar nu știam că era o cascadă în apropiere.

Lupul și-a ridicat capul, simțind mișcarea.

-Alastor, am auzit un glas feminin seducător, unde ai fost?

Era o lupoaică. Înaltă, suplă. Ar fi putut câștiga orice concurs canin, zău așa... Ea era perechea acelui lup înfricoșător? Era atât de frumoasă... M-aș fi putut holba la ea o zi întreagă.

Pesemne că m-a simțit, atunci când a adulmecat aerul, pentru că privirea ei a ajuns la mine. Inima a început să-mi bată mai puternic decât înainte. Mă simțeam...atât de copleșită. Nu știam ce să fac, dar...trebuia să ies din ascunzătoare, nu-i așa?...

Pas cu pas, mi-am coordonat cele patru labe să sar peste rădăcina aeriană. Botul mi-a ieșit din întuneric odată cu laba stângă din față. Am făcut câțiva pași, dar am rămas, totuși, la o distanță față de ei. M-am lăsat în șezut, coada stufoasă ajungându-mi în față.

Lupoaica s-a apropiat în liniște, moment în care mi-am simțit urechile lăsându-se. Corpul meu nu mă mai asculta chiar deloc. Mi-era atât de teamă... Mi-am închis ochii atunci când i-am simțit nasul rece adulmecându-mă.

-Tu ești, a spus încet. Tu ești puiul meu pierdut. Oh...

I-am simțit limba aspră pe bot. Și-a frecat capul de capul meu.

-Unde ai fost? Ce s-a întâmplat cu tine? Cum te-a găsit tatăl tău?

Mă simțeam brusc foarte bulversată. Nu știam ce să fac. Nu știam ce să spun. Eram terminată. Iar faptul că și perechea ei se apropia...îmi inducea și mai multă anxietate.

-Numele tău este Blanca, a spus el încet, ca încercând să mă liniștească.

-Da, am spus abia șoptit. Numele meu este Blanca.

Am inspirat adânc aer în piept.

-A-Acel Alpha pe care Dmitri l-a ucis, mi-am îndreptat privirea spre el. O-O femeie...de-a sa a fost supărată. I-a furat puiul și...ne-a schimbat. Ca voi să...îi ucideți puiul. Și... Și să faceți probleme. Pe mine...m-a lăsat taților mei. E-Ei sunt vânători. Dar sunt foarte buni.

Mi-am lăsat privirea în pământ.

-M-au crescut ca pe un om obișnuit. A-Acum...câteva luni am aflat că...n-nu sunt. Când m-am trezit. Ei...m-au adus înapoi. Ca să mă ajute haita de aici cu asta. N-Nu au făcut asta mai devreme pentru că...acea femeie le-a spus c-că...părinții mei...au vrut să mă omoare. P-Pentru că sunt...un lup alb.

S-a lăsat o liniște adâncă, grea. Abia puteam să mai respir.

-Nu, mi-a spus ea într-un final. Nicio clipă...nu am vrut asta.

Am dat din cap gânditoare. Mă gândeam: oare tații mei erau bine? Trebuiau să fie îngrijorați pentru mine...

-Acel Alpha negru e perechea ta?m-a întrebat bărbatul.