Luna abandonată [Finalizată]

39. Transformarea

Am tras sperietura vieții mele atunci când, după ce-i lăsasem pe pat doar cât să merg la baie, nu mai erau. Eram singură acasă. Alpha era plecat cu munca și se întorcea în câteva ore, tații mei erau în misiune.

-Raja, Raia!am strigat. Hai la mama, scumpilor... oriunde ați fi.

Am ridicat cearceafurile. Am verificat dulapul. Am auzit apoi ceva zgâriind podeaua.

-Raia. Raja.

Prima dată când am ridicat cearceaful de pe pat m-am speriat, pentru că vedeam patru puncte ce străluceau în întuneric și mi-am dat seama: le dăduseră ochii. Mi-am întins mâna, dar nu încăpeam acolo și nu ajungeam să-i trag de acolo.

-Hai la mama... Vă rog!

Am bătut din palme, am încercat să-i momesc afară cu jucării sau mâncare, dar nu ieșeau de acolo. La capătul puterilor, după o oră de chinuri soldate doar cu eșecuri, am auzit ușa de la intrare. Pași. Atunci au bătut cu lăbuțele în podea, începând să mârâie.

-Blanca, am ajuns, am auzit un glas cunoscut.

Atunci i-am văzut schimonoșindu-și boticurile și lăsându-și urechile în jos, ca stând să atace. Zgâriau podeaua cu gheruțele din față.

Eu am zâmbit în colțul gurii. Dacă război voiau să fie, trebuia să apelez la cineva mai puternic decât mine, în fața căruia nu suflau.

-Iubitule, poți veni puțin?

Am auzit pași. Ușa s-a deschis. Iar ei și-au deschis ochii aceia mari și albaștri larg, ciulindu-și urechile.

-Ce faci pe jos? Și unde sunt acei mici diavoli?

-S-au băgat sub pat și nu pot să-i conving să iasă. Mă ajuți să mutăm patul?

Dmitri a încruntat.

-Asta e bună!a mârâit.

A ajuns în genunchi, lângă mine.

-Voi!a bătut cu palma în parchet. Ieșiți de acolo imediat.

I-am văzut tresărind și au început să mârâie din nou.

-Dacă nu ieșiți și ajung la voi, vă las fără cozi, și-a dus mâna sub pat.

-O să ridic ușor patul și prinde-i tu. Ai mâna mai lungă, am oftat.

De cum am făcut asta, mi-am dat seama când i-a prins după zgomotele de gheare. Pe unul îl prinsese de cap și pe celălalt de coadă. I-a aruncat în pat rostogolindu-se.

-Hei!a ridicat tonul când erau pe picior de fugă.

Atunci au încremenit. I-a întors cu fața spre el și le-a prins câte o ureche.

-Ce înseamnă talentele astea pe voi? O să vă las fără urechi data viitoare când mă mai mârâiți!le-a scuturat capetele de urechi.

Mi se părea îngrijorător cum aveau atât de multă personalitate deja și recunoșteau atât de bine totul. Îl simțiseră pe Dmitri de cum intrase pe ușa de la intrare și îl recunoșteau ca pe un mascul mai puternic decât ei. Atât de mici cum erau, puteau recunoaște un Alpha și i se supuneau.

Crescuseră mult în ultimele două săptămăni și deveniseră ca argintul viu. Ochii lor erau albaștri, deschiși, exact ca ai mei. I-a prins de cefe, ridicându-i, și i-a pus în țarc.

-Și aici să înghețați până vă hotărâți să fiți cuminți!

Capetele lor se îndreptaseră spre mine, privindu-mă ca pe o salvare. Dar nu puteam face asta. Dmitri știa foarte bine ce făcea, pentru a-i educa cum trebuie. Nu puteam să-i sfidez autoritatea în vreun fel, altfel gemenii nu l-ar mai fi luat în serios. De aceea am rămas serioasă, de neînduplecat, până am părăsit amândoi încăperea.