Never Again

Capitolul 18

Bryan

— Ce cauți aici?

Mă răstesc eu la Nash.

El râde nervos.

— Aceeași persoană antipatică ai rămas! Știi... chiar credeam că te-ai mai schimbat cât timp am fost plecat!

Îmi spune el și eu îmi încleștez maxilarul.

— De ce ai venit? Ce pui la cale? Îl întreb în timp ce îi studiez tot corpul.

Ne aflăm în biroul meu. Nash e îmbrăcat normal - hanorac alb și blugi negrii, desigur -, eleganța nu a ajuns la el.

— Ce a-și putea pune la cale? El șovăie puțin. Am văzut că ai o nouă secretară. E frumoasă, mi-ar plăcea să o am o seară.

Simt o venă de pe tâmplă cum îmi pulsează. Maxilarul meu e în continuare încleștat. Știam de mult că Nash e un mitocan dar faptul că a adus vorba de Natasha mă face să devin și mai tentat să îi trag un pumn.

— Ashley ce mai face? Mai e cu imbecilul ăla?

— Te interesează?

— Nu prea, doar am întrebat.

Se observă de pe expresia feței lui că se preface.

— Te mai întreb o dată, Nash, și ai face bine să spui adevărul!...

Îl ameninț eu. El își îngustează ochii căprui.

— ... ce cauți aici?

El oftează.

— E vreo problemă că  vreau să-mi revâd familia? întreabă el împreunându-și brațele la piept.

Pufnesc și după râd fals.

— Aoleo! După câțiva ani în care ai practic dispărut din viața noastră vii acum vrând să îți revezi familia? Probabil te-ai gândit "bă dar ce dracu' mai fac proștii ăștia din familia mea? Hai să merg în California și să mă prefac că mi-a fost dor de ei!" Am dreptate?

El mă privește încruntat.

— Ești paranoic, Bryan!

Cineva deschide ușa. Ashley.

— Ce cauți aici? I se adresează ea deloc bine dispusă și vine lângă mine împreunându-și brațele la piept.

— V-ați întors amândoi împotriva mea? Se amuză el.

— Haha, râde Ashley fals, ne crezi proști?

— Ai ascultat la ușă? O întreb și ea afirmă din cap.

— Nu înțeleg de ce mă urâți. Spuse Nash nonșalant.

— Nu e deloc un motiv plauzibil că ți s-a venit dorul de familie! Tu pui ceva la cale! Spun.

— Nu! Se răsteșe el și imediat devine calm. Cu Robert și Rosalie v-ați mai întâlnit?

— ROBERT ȘI ROSALIE!? IDIOȚII ĂIA CARE AU UCIS-O PE MAMA!? ridică Ashley tonul.

— Mda... își dă el ochii peste cap.

— Ești dobitoc? Îl întreb eu. De ce puii mei ai întreba asta!? Cum am putea interacționa cu criminalii care au omorât-o pe mama?

— Pur și simplu, ridică el din umeri.

Ashley își aruncă brațele în aer din cauza frustrării.

— Totuși... haideți să ne bucurăm că am apărut, nu cred că voi pleca prea curând. Spune el și eu pufnesc.

— Să ne bucurăm că ai apărut? Încep eu enervat peste măsură.
Cum a-și putea să mă bucur că ai apărut dacă tu în urmă cu câteva minute te-ai interesat despre ucigașii mamei?

— Aoleu, oameni buni... De ce dracului sunteți atât de dramatici!? Se ofensează el.

Ashley oftează.

— Ține-mă că îl bat, spuse ea în timp ce-și freacă osul nazal cu degetele.

— Știi ceva? Spun eu din nou, nu am chef și nici timp pentru convorbirea asta!

— Mhm... face el, și cu penthouse-ul meu de la Bloom cum rămâne?

Oftez și eu la rândul meu și întorc privirea cuprins de tentație și frustrare.

— Du-te la recepție și îl vei avea. Acum dispari. Spun eu.

El ridică din umeri și iese din biroul meu.

Când închide ușa Ashley izbucnește.

— Nu mai pot, nu mai pot! Se strânge ea de scalp. Îl omor, nu mai pot! Ce Dumnezeu l-a făcut să se întoarcă!?

— Nu știu, chiar habar n-am. Dar sunt al dracului de tentat să-l sugrum.

— Ce a pățit Natasha? Întreabă ea.

— Acum sunteți prietene sau ce? Îi răspund eu tot cu o întrebare, probabil stupefiat.

— Și dacă am fi, te-ar interesa?

— De ce spui asta?

— Crezi că nu văd cum te uiți la ea? Sau cum te comporți cu ea?

— Adică?

Ea pufnește. 

— Nu te mai ascunde de adevăr, Bryan. Oricum, am să te întreb ceva...

— Uimește-mă.

— Mă gândeam să începem un proiect. Adică un magazin de cosmetice. Ești de acord?

Eu oftez și brusc frustrarea ia din nou amploare.

— Nu știu Ashley, întreabă-l și pe tata, știi că el e CEO-ul. Dacă acceptă sunt de acord.

— Phoaaa, face ea, chiar trebuie să merg până la conac?

— Cam da...

— Nu înțeleg de ce dumnezeu nu-ți dă ție toate acțiunile...

Eu ridic din umeri.

— Poate va vrea într-un moment oportun, acum se pare că nu este. spun eu și-mi pun sacoul pe umeri.

— Pleci?

— Da, am puțină treabă.

— Foarte bine, atunci mă vei putea ține când voi vrea să-mi vărs furia pe Nash...

— Și tu crezi că sunt mai presus decât tine? Sunt prea tentat să-i trag un pumn în maxilar...