Never Again

Capitolul 26

Bryan

Peste trei luni.

Trei luni au trecut de când am făcut accidentul ăla. Încă mă doare faptul că Natasha a pierdut sarcina. Era doar un copilaș, un făt care de abia începea să se dezvolte. Acesta putea fi copilul nostru. Al meu și al Natashei... Doar că Robert i-a smuls Natashei acest făt din pântece. Și eu voi face tot ce-mi stă în putință să-mi răzbun mama și copilul.

Stau în fața ferestrei, cu mâinile în buzunar și scufundat în gânduri holbându-mă practic la parcare. Subit, un ciocănit îmi întrerupe legătura cu mintea mea proprie.

— Intră! spun eu fără să-mi iau ochii de la fereastră și ușa se deschide.

— Hei... ce faci? Vocea blândă a Natashei îmi cuprinde urechile ca niște note muzicale.

Mă întorc rapid și mă reped la ea.

— Te simți mai bine acum? o întreb cuprizându-i obrajii cu palmele.

Ea oftează și-și pune mâinile pe antebrațele mele.

— Da... Mai bine. Aparent trebuie să încep din nou să mă odihnesc mai mult...

Cu câteva minute în urmă Natasha a avut o senzație de leșin. Sau o asemănare mai plauzibilă sunt simptomele unui atac de panică. Dar aparent acum e bine.

— După ce plec de aici mă duc în Mall, trebuie să-mi iau niște cosmetice...

Îmi spune ea și se îndepărtează cu câțiva pași față de mine.

Eu dau din cap.

— Bine. Ai verificat CV-urile pe care ți le-am dat?

Ea afirmă din cap.

— Da. Totul e în regulă. Mai ai nevoie de ceva?

Eu dezaprob din cap.

— Nu. Mulțumesc.

•••

Seara a venit și Natasha tocmai ce se pregătește să plece la Mall. Dar eu m-am trezit brusc că vreau să merg cu ea. Nu știu ce pot să cumpăr... găsesc eu.

— Aha, și te-ai gândit tu acum că ți-ar plăcea să-mi ții companie!

Spune Natasha punându-și geanta pe umăr.

Eu sunt sprijinit cu umărul de tocul ușii așa zisului ei birou și cu mâinile încrucișate la piept.

— Da! Și? Nu-ți prinde bine compania mea?

Ea își relaxează umerii oftând.

— Nu fii paranoic Bryan! Desigur că îmi prinde bine compania ta! Cu ce mergem, cu mașina mea sau a ta?

— A mea, desigur!

Am ieșit din companie și brusc Natasha se oprește în loc cuprinzându-mi antebrațul în palmă. Se uită într-o parte și pare stupefiată și totodată terifiată.

— Ce e? O întreb eu.

Ea întoarce pentru o fracțiune de secundă capul spre mine dar îl întoarce înapoi.

— Ce e? Repet eu și ea mă strânge și mai tare de antebraț.

Ea oftează pe nas.