Never Again

Capitolul 22

Bryan

După o lună

Este seară. Eu și Natasha suntem în mașină. Nimeni nu scoate nici un cuvânt. Amândoi am fost la COVE pentru a ne asigura că totul merge perfect. Avem ceva de mers până la Bloom... Ținând cont că sunt deja 5 minute de când am plecat de la COVE.

— Ai de gând să vorbești cu mine? O întreb eu într-un final.

— Nu. Răspunde imediat și sec.

— De ce?

— Fiindcă nu vreau. Și încetează să-mi mai pui întrebări, nu te voi ierta prea curând, sau chiar niciodată.

Încep să fierb de frustrare și de furie. Furie pentru mine însumi, pentru dobitocul de mine.

A trecut o lună și ea nu poate să mă ierte...

Ochii mei se aburesc brusc. Deschid telefonul ca să mă uit la oră. Nici o secundă nu durează până când aud un țipăt terifiat și isteric.

— BRYAN!

Am încercat să virez dar imediat s-a produs impactul.

O mașină care conducea pe partea neregulamentară, și cu viteză a intrat în mașina noastră.

Din pricina vitezei mașina noastră s-a rostogolit. Geamurile se auzeau cum se sparg. Eu am dat cu capul de volan, cu toate că purtam centura de siguranță. Și cu mâna m-am lovit de portieră destul de tare, un ciob din geamul spart mi s-a înfipt în carne.

Am țipat în suferință. Dar țipetele mele nu le acoperă pe ale Natashei care, cu toate că purta centura de siguranță s-a lovit în față și a dat cu capul de portieră. Geamul ei nu era la fel de spart ca și al meu, geamurile din față și din spate erau în toată mașina. La un moment dat mașina se oprește din rostogolit, țipetele Natashei se opresc și portiera ei se deschide, fiind azvârlită afară în ciuda centurii de siguranță.

CUM S-A DESFĂCUT CENTURA AIA AFURISITĂ!?

Încerc să desfac centura mea, printr-o minune o desfac și mă apuc de deschiderea portierei. Cu puterea parțială care din fericirea mai este intactă în corpul meu o deschid și merg cât de repede pot spre Natasha.

Mâna ei este întinsă și corpul ei este la fel pe jos cu spatele pe pământ.

Îi curge sânge de pe tâmplă și chipul ei este oarecum plin de sânge, din nas și din buză îi curge.

La dracu'!

Picioarele mele cedează la vreo 3 metrii de ea. Cad și eu pe pământ, pe cioburile aproape invizibile. Întind mâna și mă târăsc cu ultimele puteri către Natasha, o apuc de mână. Ea nu reacționează. Paranoia mă cuprinde. O strâng cu - la propriu - ultimele puteri și imediat mă scufund în întuneric.

Nu mai simt nimic. Nu mai știu nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.

— Bryan! Nu vei murii! Nici unul dintre voi nu va murii!

O voce suavă îmi cuprinde auzul.

Mă trezesc - la figurat - într-un loc alb care pare necontenit. Femeia cu rochie albă vaporoasă apare din nou. Mama.

— Nu te îngrijora scumpule! Nici unul dintre voi doi nu veți muri!

—  O voi pierde, mama! spun eu.

— Nu veți murii, Bryan! Nimeni nu va murii!

Mama începe să fugă în spate și eu alerg după ea.

— Nu veni după mine, scumpule! Nu e locul tău acolo! Locul tău este lângă Natasha,familia și prietenii tăi!

Îmi simt picioarele mai îngreunate și alergatul meu încetinește din ce în ce mai mult.

— Îi crește pulsul!

Se aude o voce, ca un ecou, parcă din cer.

Reușesc să deschid ochii și văd 4 oameni îmbrăcați ca niște doctori. O femeie acoperită cu mască chirurgicală se uită la mine. Îmi mișc ochii peste tot. Stânga, dreapta, sus, jos.

— S-a trezit! Verifică-i tensiunea arterială!

În scurt timp sunt băgat într-un cabinet și imediat persoanele îmbrăcate în doctori îmi examinează trupul plin de vânătăi.

—  Natasha... mormăi eu și înclin capul în dreapta.

Acolo se află Natasha cu tubul pentru oxigen.

— Nu reacționează! Spune o femeie. Stați! ...

Femeia face o pauză.

— Este însărcinată! Trebuie să salvăm fătul! Și să aflăm în câte săptămâni este însărcinată.

— Făt!? Ce făt!? Spun eu stupefiat cu singurele puteri pe care le am.

— Nu vă stresați domnule, stați calm! Vă faceți rău! Spune un bărbat.

Furia mă cuprinde. O durere usturătoare mă cuprinde când cineva încercă să-mi curețe rana de pe mână.

— Cum a-și putea sta calm când iubita mea este însărcinată și riscă să piardă copilul!?

— Iubita dumneavoastră? Tu ești tatăl? Mă întreabă o femeie.

— Nu știu dacă s-a mai culcat cu altcineva! Spun printr-o suflare și încerc să nu țip când îmi bandajează rana de la mână.

— AM NEVOIE DE SÂNGE! A PIERDUT PREA MULT! se aude din partea Natashei și eu întorc capul cuprins de îngrijorare.

— Oxigen! Spune cineva din partea mea și altcineva îmi pune tubul la gură, respir sacadat și precipitat când încerc să înțeleg ce se întâmplă cu Natasha.

— 4 SĂPTĂMÂNI, ESTE ÎNSĂRCINATĂ ÎN 4 SĂPTĂMÂNI!

Mă simt de parcă aud mii de voci dar sunt aceleași.

"NU ÎL PUTEM SALVA!"

"Domnule vă rog să vă păstrați calmul!"

"O vom pierde?"

"Nu, o să supraviețuiască."

"FĂTUL E MORT! NU A SUPRAVIEȚUIT!"

"TREBUIE SĂ ÎL SCOATEM!"

— NATASHA! Țip eu în tubul acela cu ultimele puteri.