Who are you? 1 & 2

*51*

Pleoapele imi sunt prea grele pentru a ma lasa sa imi deschid ochii. Incercarile mele dau gres, ducandu-ma la acelasi rezultat. Cedez luptei si imi tin ochii inchisi, dar imi folosesc celelalte simturi pentru a ma orienta.

Eram acoperita de o patura subtire, iar zgomotul enervant ce se repeta ritmic m-a facut sa imi dau seama ca ma aflu pe un pat de spital. Ascultand mai bine, mi-am dat seama ca nu sunt singura in camera. O respiratie usoara se auzea pe fondul zgomotului produs de acel aparat. Incerc sa mai observ si alte lucruri, insa nu reusesc. Ma simt atat de slabita. Nu am puterea de a reactiona. Nu am puterea de a ma misca. Nu am puterea de a ma lupta.

Simtind ca sunt pregatita, mi-am deschis ochii, iar lumina alba m-a facut sa imi pun mana, instant, deasupra acestora, inchizandu-i. Lumina imi intrase direct in ochi, facand un puternic contact cu retica, care nu era pregatita pentru atata intensitate.

- Vrei sa trag draperiile? se aude o voce masculina din dreapta mea, iar eu trasar.

Era o voce groasa, necunoscuta mie. Baiatul ce rostise cuvintele nu era un simplu adolescent, ci, dupa puterea vocii, avea in jur de 20 de ani

- Cine esti? Si da, te rog.

Cativa pasi apasati si grabiti umplu camera. Parea destul de sigur pe el, dupa cum se deplasa. Sunetul produs de draperie m-a anuntat ca imi pot deschide ochii, fara a ramane oarba pe vecie.

In fata mea statea un baiat inalt, blond, cu parul destul de scurt, iar ochii verzi. Acesta avea un zambet larg ce dezvelea micuta gropita formata in stanga buzelor. Era imbracat cu un tricou verde ce avea imprimat pe el o fata de maimuta cu limba scoasa. Acest desen ma facu sa zambesc pentru o clipa, pana mi-am adus aminte ca nu il cunosc pe acel tip.

- Scuze, dar cine esti? intreb eu, iar zambetul acela radiant dispare.

Baiatul se apropie de patul meu, dar dupa cateva secunde, constat ca acesta se va duce spre scaunul din dreapta mea. O parte destul de importanta din creierul meu spera ca el sa fie adevaratul "D", dar partea rationala imi spunea ca nu va fi asa.

- Sunt Eric...

Vestea aceasta m-a luat prin surprindere. Nu ma asteptam sa fie el. Nu ma asteptam ca asa sa arate baiatul care l-a ajutat pe "D". Speram sa am dreptate, dar, ca de fiecare data, partea rationala a creierului uman castiga teren in fata viselor fantastice.

- Ce s-a intamplat? intreb curioasa

- Nu mai ti minte? Ati fost atacati in noapte, iar apoi, o bomba pusa de atacatori, a explodat. Tu ai avut noroc cu dulapul de fier. Te-a salvat... Ai doar cateva zgarieturi, arsuri si o mica problema de respiratie cauzata de lipsa de oxigen, spune baiatul

Lucrurile se derulau rapid in mintea mea, dar ceva mi-a atras atentia. Ceva nu era bine.

- Stai. Ai spus ca am avut noroc si ca dulapul m-a salvat. Unde e Chris? intreb speriata, cu larimi in ochi, parca ghicind raspunsul.

Eric se uita la mine, apoi la ecranul telefonului aprins. Asteptarea ma face sa fiu nervoasa, iar respiratia imi este precipitata. Simteam o durere puternica in piept, iar mana mi-a acoperit acea zona. Aparatul ce piuia rar a luat-o razna, inepand sa repete sunetul tot mai repede. Eric a venit langa mine.

- Rue, calmeaza-te.

- Unde este? tip eu la el

- Nu a supravietuit. spune el, iar lacrimile mele au inceput concursul. Un concurs simpul, in care lacrimile se intrec in a ajunge cat mai repede pe sol.

- Nu! tip, iar in momentul acela usa s-a deschis, iar un barbat imbracat in alb a intrat in camera, fiind insotit de doua femei.

Nu puteam respira. Lacrimile imi curgeau mult prea rapid pentru a le putea numara. Spuneam in continuu "nu!". Totul era un cosmar.

Doctorul a pus mana pe umerii mei si a inceput sa imi spuna sa ma uit in ochii lui, dar eram mult prea ocupata de digerarea noii vesti.

- Nu ii putem da nimic. O sa faca si mai rau. spune una dintre fete.

Totul era in ceata. Toata lumea se agita in jurul meu, incercand sa ma calmeze, dar nu puteau. Durerea sufleteasca era din ce in ce mai mare. Nu pot sa cred ca asta chiar s-a intamplat. Nu pot sa cred ca el mi-a facut asta. Nu pot sa cred ca a plecat cu adevarat. Nu pot sa cred ca m-a lasat balta.

Mama, tata, Roni, Andrew, Chris... cele mai importante persoane din viata mea au plecat de langa mine. M-au abandonat, fara sa le pese de starea in care ma vor aduce. Nimanui nu i-a pasat. Au plecat!

O bucata de material imi acopera ochii, lasandu-ma fara lumina. Crispata, imi pun mana la ochi, pentru a o indeparta, dar sunt oprita de vocea lui Eric.

- Las-o acolo. El te roag asta, spune, iar apoi simt cum pleaca de langa mine

El, cine este acest "el"? Totusi, identitatea necunoscutului nu ma intereseaza atat de mult. Mult mai important este faptul ca, Christian s-a sacrificat pentru mine. Putea pur si simplu sa imi spuna sa stau acolo, iar el sa se fi ascuns, in locul meu. El m-a salvat! Si-a dat viata pentru amarata mea de viata!

Corpul imi este acoperit de doua brate mari. Incerc sa ma misc, dar fara succes. Sunt imobilizata. Nu pot face nimic. Fara a imi pasa cine este, ma limitez la plansul meu isteric. Acea persoana se aseaza langa mine, pe pat, iar una din mainile sale imi atinge capul, tragandu-l usor, pana acesta face contact cu un piept de baiat. Ii puteam asculta foarte usor inima ce batea continuu, intr-un ritm alert, avand o putere inimaginabila. Eram pur si simplu atrasa de ele. Vroiam sa stau sa le ascult, insa nu puteam. Ma durea prea tare ca el m-a lasat si s-a dus intr-un loc mai bun.

- Nu mai plange. imi sopteste acea persoana la ureche.

Acea vorba ma face sa plang si mai tare. Un nou val de lacrimi uda acea bucata de material, insa, baiatul ma strange si mai tare in brate. Ma durea, insa era o durere placuta.

- Sunt aici. Gata...

Vocea lui este minunata. Parfumul dulce, imprimat pe tricoul lui, imbratisarea sa, inima ce bate puternic si vocea sa, imi alina inima, facand-o sa se topeasa in trei secunde. Mana lui se plimba usor printre firele mele de par, facandu-ma sa ma cutremur.

Incetul cu incetul, lacrimile mele s-au terminat. Aparatul a revenit la normal, insa nici unul dintre noi nu s-a miscat din acea pozitie. Linistea din camera m-a facut sa constat ca suntem singuri in acea camera.

- Ti-am promis ca voi fi mereu langa tine. Imi pare rau ca nu am putut sa va salvaz... Imi pare rau, ingeras...

- Tu esti, nu? intreb eu, dar vocea mea este aproape stearsa, in comparatie cu a sa.

- Shh... Da, pitic, eu sunt... Imi pare rau pentru ce am facut... Acum ai nevoie de odihna, spune el si se desparte din imbratisare, lasandu-ma usor pe perna.

Capul ma doare oribil, iar corpul meu cere odihna. Buzele moi si catifelate ale lui sunt apasate usor pe fruntea mea, deschizandu-mi portile pentru un univers al viselor. Un univers al visarii.