Who are you? 1 & 2

*61*

3:33

Dylan: Bună, ce faci?

Eu: Mă gândesc cum să scap din fortăreaţa asta, tu?

Dylan: Stau... Haide, nu poate să fie chiar atât de rău.

Eu: Ai dreptate. Nu este rău, este oribil...

Dylan: Of, pitic, o să fie bine. Încearcă să îi înţelegi şi poate te vor înţelege şi ei. Poate dacă vorbeşti cu ei...

Trimis la 3:37

Eu: Mda, mai bine nu. Dar hai să schimbăm subiectul. Cum mai eşti tu?

Dylan: Sunt foarte bine. Cum e la şcoală?

Eu: Plictisitor şi obositor.

Dylan: Aşa este şcoala, dar nu mai ai mult.

Trimis la 3:39

Eu: În ritmul ăsta cred că o să ajung la spitalul de nebuni. Nu am mai vorbit sau atins o persoană de când am ieşit din spital.

Dylan: Offf... Pitic... Dar părinţii tăi? Chiar aşa distantă eşti faţă de ei?

Eu: Cam da...

Dylan: Micuţo, nu trebuie să fi aşa faţă de ei...

Trimis la 3:42

Eu: Mda... Cred că da...

Dylan: O să fi bine, doar trebuie să crezi în asta.

Eu: Cred asta...

Dylan: Bine atunci... acum deschide geamul şi pune-te în pat, întinsă pe spate, cu ochii închişi. Şi lasă telefonul pe noptieră.

Trimis la 3:46

Eu: Dar de ce?

Dylan: O să vezi, acum fă ce ţi-am spus.

Trimis la 3:49

Eu: Okay...

După ce am aşezat delicat telefonul pe noptiera joasă de lângă pat, m-am apropiat de fereastră. Afară era întuneric, lumina venind doar de la un mic felinar amplasat pe stradă, deoarece cel ce trebuia să îi fie pereche, nu mai funcţiona. Copacul din faţa casei umbrea fereastra camerei mele, iar strada părea goala. Nici o umbră nu strica liniştea şi armonia noptii. M-am întors în pat, după ce am lăsat fereastra larg deschisă.

Un foşnet puternic s-a auzit de afară, iar eu am tresărit, dându-mi seama că în copac se află ceva sau, mai bine spus, ceva. Frica şi panica s-au făcut prezente în trupul meu, inima mea luând-o la goană, împreună cu calmul şi stăpânirea de sine pe care o mai aveam.

Zgomotul unui pas apăsat m-a făcut să tresar şi mai puternic. Cu siguranţă, se afla cineva în camera mea. Alt pas s-a auzit în încăpere, apoi altul şi altul. Simţeam cum se apropie, cum privirea sa este aţintită pe trupul meu firav, cum încearcă să îmi identifice fiecare bătaie a inimii, cum respiraţia sa cade uşor pe faţa mea. Se afla la caţiva centimetrii, iar ochii nu mă puteau ajuta să identific acea persoană, plus că spusesem că îi voi ţine închişi.

- Rue...

Acea voce groasă mi-a provocat o durere plăcută în burtă. Era ceva ce nu mai simţisem în viaţa mea, însă acel sentiment m-a speriat. Fără să conştientizez, mi-am pus mâna deasupra burţii si am gemut încet. Era cel mai unic, puternic şi special sentiment pe care l-am simţit vreodată.

- Se numesc "fluturaşi". Cel puţin, aşa le spune lumea... Spune Dylan şi simt cum patul se înclină în timp ce el se aşază pe pat.

- Pot să deschid ochii?

- Sigur, dar nu are nici un rost, tot nu este destulă lumină în cameră.

Mi-am dezlipit încet pleoapele şi, cu multă părere de rău, am constatat că avea dreptate. În cameră abia ajungea lumina pentru a-i defini forma corpului. Mi-aş fi dorit să îi fi văzut frumuseţea feţei, nuanţa ochilor, buzele cărnoase, culoarea părului, zâmbetul. Aş fi vrut să îi văd pielea ce pare atât de fină şi catifelată. Îmi doream să îl cunosc mai bine. Să îi ştiu toate poveştile. Să fi fost o parte din el... Din mintea şi trupul său. Dar asta este imposibil şi aşa va fi mereu.

- Hei, nu te întrista, spune el şi degetele sale groase şi calde îmi mângâie uşor obrazul, lăsând căldură în urma lor.

- Când o să iţi pot vedea şi eu chipul? Deja m-am săturat să aştept atât... Spun eu cu tristeţe în glas.

- Nu mai este mult...

Mă ridic în capul oaselor şi incerc să îl examinez, însă lumina aproape inexistentă din cameră nu mă ajută. Părul său cădea uşor într-o parte, iar zâmbetul larg se putea vedea cu uşurinţă. Părea vesel şi relaxat. El s-a mişcat în pat şi, după viteza sa, aş putea spune că s-a întors cu faţa spre mine, însă nu puteam confirma acest lucru din cauza luminii insuficiente.

Mâna sa caldă mi-a atins degetele parcă făcute din gheaţă. Eram rece. Mai rece decât prima zăpadă ce se aşterne pe pământul vechi şi cald. Fiori de plăcere mi-au tracersat corpul dupa ce Dylan mi-a luat mâna şi mi-a ridicat-o încet.

- Am ceva pentru tine... Spune el şoptit, facându-mă să fiu tot mai curioasă.

Mâna mea s-a unit cu ceva metalic, rece. Inelarul mi-a fost cuprins de o strânsoare uşoară. Era un inel. Un inel care avea aceeaşi temperatură pe care o aveam şi eu.

- Ce e acesta?

- Este un inel. Un inel la fel de special ca şi persoana care-l poartă. Are o putere unică. În momentul în care nu îl porţi, el se răceşte, însă, atunci când îl vei purta, el te va încălzi în locul meu. Acest inel îţi va aduce aminte de faptul că sunt mereu lângă tine şi că te iubesc de la pământ şi până în cea mai îndepărtată galaxie a universului.

După ce a terminat de rostit acele cuvinte, inima mea s-a oprit. Aerul, deşi era suficient de mult, nu mai ajungea până în plămânii mei. Inima îmi bătea nebuneşte, iar pulsul mi se putea auzi cu urechea liberă, fără ca măcar să stai aproape de mine.

- Rue, esti okay?

- M... Mulţumesc, spun eu cu fărâma de voce ce, spre norocul meu, nu s-a pierdut odata cu curajul meu.

- De ce îmi mulţumesti? Nu ai de ce să faci asta. Nu e de parcă ţi-am luat cea mai scumpă maşină...

- Da, dar m-ai făcut să simt ceva nou... Ceva unic. M-ai făcut să zâmbesc din adâncul inimii. Îţi mulţumesc. Numai Andrew a putut face asta. Îţi mulţumesc pentru tot. Pentru că eşti acum aici, pentru că ai grijă de mine, pentru că eşti tu. Mulţumesc.

- Vino aici, pitica mea, spune el şi mă trage spre el, eu ajungând pe piepul său. Îi puteam asculta bătăile ritmate şi alerte ale inimii ce mă scoteau din minţi.

- Culcă-te. Ai nevoie de odihnă, okay?

Vocea sa mă face să mă simt protejată, iar sentimentul este întărit de prezenţa braţelor sale ce mă strâng cu putere, parcă dorindu-şi să nu mai plec de acolo pentru toată viaţa. Era cel mai comod loc unde am stat. De parcă, acel spaţiu a fost creeat special pentru o persoană de mărimea mea. Încet, folosind degetul mare al mâinii drepte, am atins bucăţica ce acum câteva clipe era gheaţă, ce zăcea tăcut pe inelarul aceleiaşi mâini. Mă înşelasem. Inelul era făcut dintr-un fel de piatră, nu un metal, aşa cum presupusesem la început. Acum era cald, exact cum îmi spusese Dylan că o să se întâmple. Era un lucru cu adevărat special. Era primul cadou pe care-l primisem de la o persoană diferită faţă de Andrew sau Chris. Fiecare moment din această seară îmi trecea prin faţa ochilor, dar nu fără a strecura un fior mic în corpul meu. Era cel mai ciudat sentiment pe care l-am întâlnit, dar, în acelaşi timp, şi cel mai plăcut. Mă simţeam liberă. Împlinită. Completă. Unică. Mă simţeam pe mine. Eu cea adevărată.

- Mhm... Spun eu încet, apoi mă concentrez asupra bătăilor inimii.