Who are you? 1 & 2

*56*

Pasesc usor pe podeaua imaculata a coridorului singuratic. Linistea mormantala si faptul ca nu era aproape nimeni imi aduce aminte de motivul pentru care eu urasc spitalele. Incerc sa nu fac mult zgomot, deoarece Eric se afla aici si, spre norocul meu, el doarme. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce se va intampla daca planul meu nu va da roade.

   - Domnisoara, nu ai voie sa parasesti spitalul.

O voce subtire a unei femei se aude din stanga mea. Imi intorc capul si observ o femeie de vreo 30-35 de ani ce se ascunde in spatele unui birou. Fata sa nu era brazdata de riduri, si aceasta din cauza machiajului aplicat in exces. Parul drept si roscat artificial se potrivesc perfect cu ochii sai vrezi.

   - Vreau sa merg pana la alimentara, atat.

   - Este noapte, iar alimentara nu este deschisa la aceasta ora.

   - Dar exista si altele, corect?

   - Imi pare rau, dar nu...

   - Iti pare rau? Macar nu mai preface. Daca chiar ti-ar pasa rau, m-ai lasa sa merg pana la o alimentara si sa cumpar o amarata de bricheta, spun eu nervoasa, iar apoi plec spre camera mea, cu speranta ca Eric este fumator.

   - Stai...

Ma intorc pe calcaie si observ ca femeia s-a ridicat in picioare si se apropia incet spre mine.

   - Uite, chiar nu imi pasa ce vrei sa faci cu ea, dar ai grija, spune si scoate din buzunarul halatului o bricheta neagra pe care mi-o pune cu atentie in mana.

Fericita ca pana la cer, am acceptat micul cadouas si mi-am continuat drumul spre camera mea. Acum macar nu mai trebuie sa caut prin buzunarele lui Eric.

Dupa ce am luat hartia din camera, am mers incet pana la ultimul etaj, fara a atrage atentia cuiva. Atenta la ultimele trepte, am inaintat cu grija spre scara metalica ce statea sprijinita de peretele alb al spitalului. Fara sa mai stau pe ganduri, am pus piciorul pe prima treapta si mi-am lasat greutatea pe acesta, continuand sa fac acelasi lucru si cu celalalt picior. Ajunsa aproape sus, am ridicat mana si am impins cu putere capacul de metal. Acesta mi-a permis sa continui drumul, iar mai apoi, am fost intampinata de racoarea aerului de afara. 

Am pasit tematoare spre una din marginile acoperisului, iar mai apoi, m-am uitat in jos. Privelistea pe care o oferea inaltimea era una foarte frumoasa, dar imi amintea de liceu. Imi amintea de ziua in care am fost impinsa de pe acoperis, iar el m-a salvat. 

Pentru o ultima data, am despaturit hartia pe care o tineam strans in mana. Scrisul meu era asezat uniform pe aceasta, lucru care m-a facut sa zambesc, deoarece, atunci cand eram la orfelinat si imi faceam temele, Andrew mereu era langa mine si imi spunea sa scriu cat mai frumos, iar eu mereu il ignoram. 

" Draga mama, tata, Andrew, Chris, Roni,

imi pare atat de rau pentru ca numi-am putut lua ramas-bun nici o data. Toti ati plecat de langa mine, in momente in care aveam nevoie de voi cel mai mult, dar nu va judec. Nu sunt suparata, ci vreau sa va multumesc. Vreau sa va multumesc pentru ca ati fost mereu langa mine si m-ati salvat. Regret foarte mult ca nu mai sunteti langa mine, de aceasta, m-am gandit sa scriu o scrisoare in care sa va spun tot ce nu am putut sa va spun. Scrisorii o sa ii dau foc, iar cuvintele si sentimentele mele vor ajunge la voi.

Voi incepe cu mama si tata, deoarece voi sunteti primii care m-ati ajuat sa ma integrez in aceasta lume. Nu imi amintesc nimic despre voi, dar stiu ca ati fost langa mine si ca m-ati iubit, iar la randul meu, si eu va iubesc si va multumesc. Si mama, vreau sa sti ca imi pare foarte rau de Roni. Am ajuns sa inteleg de ce o iubeai atat de mult.

Andrew. Fratele meu. Imi este foarte greu sa vorbesc despre tine. Tu ai fost primul baiat din viata mea si te-am iubit atat de mult. Tu ai fost cel care m-a salvat de acele zile negre de la orfelinat. Ai fost mereu langa mine si m-ai invatat sa zambesc, sa ma bucur, sa iubesc. Inca imi amintesc de acea zi, cand am mers pe munte, doar noi doi. A fost o zi minunata, si nu cred ca am mai ras in viata mea atat de mult. Imi vin sute de momente frumoase in minte atunci cand iti rostesc numele, dar, dupa aceea, imi amintesc ca ai plecat. NU regret nimic din ce am facut in acea zi. as mai face-o de o mie de ori, doar pentru ca tu sa te intorci. Mai am o intrebare. Mai ti minte cand m-ai pus sa promit acel lucru? Cand m-ai pus sa promit ca nu ma va voi indragostii de nimeni? Cred ca am incalcat acea promisiune... 

Si acum, Chris. Tie trebuie sa iti multumesc de un milion de ori. Din cauza ta sunt acum in viata. Tu esti cel care m-a salvat, si nu o data, ci de 3 ori. Momentul acela din depozit, inca ma mai bantuie. A fost cel mai frumos moment, deoarece te-am reantalnit. Nu ma asteptam sa te mai vad, dar totusi, cred ca Andrew te-a trimis langa mine, sa imi porti de grija. Nu am atatea cuvinte, pentru a-ti multumii. 

Imi pare rau pentru ce s-a intamplat, dar de acum voi fi puternica. Nu ma voi lasa doborata de nimic di de nimeni. Voi lupta pana la capat pentru voi. Ma voi razbuna, dar nu acum. Poate am mai spus, dar va iubesc, si promit ca voi avea grija de mine. Ini pare rau pentru ce am facut si ma rog ca voi sa ma iertati intr-o zi. O sa fiti mereu langa mine? Ma veti veghea? Mi-as dori sa imi spueti raspunde... 

Acum va spun adio, dar ne vem vedea, intr-o zi si atunci, vom redeveni acea familie unita pe care mi-am dorit-o mereu."

Mi-am sters lacrimile aparute  cu mana pe care o aveam libera, iar apoi mi-am indreptat atentia catre margine. Am inaintat pana ce varfurile nu mai atingeau betonul, iar apoi am apropiat foaia de hartie si bricheta. Am apasat pe aceaste, iar flacara mica a aparut. Coltul foii a prins si el culoare si caldura, flacara stingandu-se. Foaia de hartie devenea aproape arsa, iar in momentul in care flacara s-a apropiat prea mult, am intins mana spre cer si i-am dat drumul. Aceasta s-a inaltat putin, iar apoi, dupa cateva secunde, lumina pe care o emana, a disparut, o data cu toate cuvintele rupte din sufletul meu.

   - Nu te intoarce, te rog, aud o voce barbateasca si tresar.

Doua brate imi cuprind talia si ma trag incet in spate. Parfumul cunoscut ma face sa imi  dau seama ca am mai simtit asta candva.

   -Cine esti?

   - Credeam ca o sa ma recunosti dupa atatea zeci de mesaje, spune el cu o voce de copil mic si imi dau seama ca este el.

   - Dar nu erai la Eric?

   - Tu nu trebuia sa dormi la ora asta? Si nu trebuie sa plangi.

   - Nu plang.

   - Rue, ma crezi chiar atat de prost? Stiu cand plangi, iar acum ai plans.

Avea dreptate, am plans. Nu imi dau seama cum poate el sa fie mereu aici cand am nevoie de o imbratisare sau sa ma salveze.

   - Pot sa te imbratisez? intreb eu timida

   - Ia vezi, poti?

Bratele sale se indeparteaza de trupul meu, lasand aerul rece sa ma imbratiseze. Ma intorc cu fata spre el, dar privirea mea este indreptata spre panamt. El ma strange ca pe un ursulet, iar eu simt cum puterile ma parasesc.

   - D...

   - Wow... Nu ma asteptam sa sune atat de bine atunci cand o spui tu.

   - D, nu cred ca sunt ok... 

Imi inchid incet ochii si ma las purata de bratele sale. 

   - Rue, Rue, ce ai? Rue!