Who are you? 1 & 2

*63*

M-am uitat atentă în oglinda ce mă cuprindea în întregime și am mai aruncat o ultimă privire. Pantalonii cu talie înaltă, de culoare neagră, se îmbinau cu albul pur al tricoului, peste care, geaca neagră de piele era așezată ușor. Părul îmi era prins într-un coc dezordonat, iar șuvițele neastâmpărate îmi cădeau pe umeri. Am căutat cu privirea micul meu ghiozdan, iar apoi m-am îndreptat spre locul cu pricina și am început să îmi adun cele trebuincioase, după cere le-am îndesat în ghiozdan.

M-am aruncat din nou în pat, și am început să îmi fac filmulețe despre această zi. Mă întrebam daca Jasmin mă va plăcea, dacă îl voi putea vedea pe Dylan sau dacă măcar va fi el, în persoană, lângă mine... Soneria telefonului m-a trezit din visare, iar apoi m-am întins leneșă după telefon.

D: Bună dimineața, te aștept jos.

Veselă că pot să plec din această forțăreață, m-am ridicat și am coborât la parter, unde m-am încălțat cu botinele mele nergre, apoi am deschis ușa și am rămas surprinsă de persoana din fața mea.

- Erik, ce faci aici?

- 'Neața și ție. M-a trimis Dylan... spune acesta scărpinându-se ușor în cap.

- Nu-mi spune că te-a pus să mă legi la ochi...

- Îmi pare rău...

- Doamne! spune eu exasperată.

Mă întorc cu spatele la el tristă și aștept ca materialul fin din mâna sa să facă contact cu pielea mea. Speram ca măcar astăzi să nu îmi spulbere toate visele, dar se pare că m-am înșelat din nou. După ce mi-a legat eșarfa, acesta m-a ajutat să merg până la mașină, unde am fost întâmpinată de un miros ce mă făcea să cred că am ajuns în al 9-lea cer. După ce ușa s-a închis, vocea aceea unică mi-a stârnit fiori pe șirea spinării.

- Bună dimineața, cum ai dormit?

- De ce nu mă lași să te văd? intreb încet, mai mult pentru mine.

- Ai răbdare, micuțul meu îngeraș, peste puțin timp o să mă poți vedea, promit.

- Încep să îmi pierd acea răbdare.

- Okay atunci, ce spui de un joc?

- Sigur, ce joc?

- 10 întrebări, însă cine nu răspunde sau nu răspunde cinstit o să plătească diseară.

- Și ce înseamnă mai exact că o să "plătească"? întreb eu.

- Vei vedea. Accepți sau ești lașă?

- Am refuzat eu ceva până acum?
- Să spunem. Tu începi. spune el, iar apoi chicotește ușor.

- De ce nu mă lași să te văd? Nu ai voie să nu răspunzi, deci ascult.

- Îmi place această latură impunătoare a ta...

- Totuşi, nu ai răspuns.

- Pentru că îmi este frică, îngeraşule... spune cu o voce scăzută.

- De ce îţi este frică mai exact?

- Că nu o să mă placi, că după ce mă vei vedea, totul va dispărea. Îmi este frică să nu se termine această poveste, odată cu aflarea identităţii mele...

- Nu o să plec, promit... spun cu un zâmbet mic pe faţă, în speranţa de a-l înveseli puţin.

- Okay, ai pus 2 întrebări.

- Spune-mi despre familia ta.

- Nu este tocmai o întrebare, dar nu contează. Parinţii mei au dispărut acum mult timp, au fost răpiţi, dar nu am putut da urma de ei.

- Îmi pare rău...

- Nu e vina ta. Următoarea, te rog.

- De unde mă cunoşti?

- Asta este o întrebare cu un răspuns foarte simplu. Am intrat într-o zi în camera lui Andrew şi am văzut acele poze, iar atunci am rămas fascinat. Mă intriga acea persoană care îl făcuse să aibă acel zâmbet sincer pe faţă şi voiam să o cunosc. După ce am ieşit din cameră, l-am întrebat pe Chris cine era şi mi-a spus câte ceva despre tine şi am spus că trebuie să te găsesc, să îţi sorb din priviri acel zâmbet angelic, iar aşa a început totul...

- Aham... Dar cum de ai aflat numarul meu şi de ce îmi scrii mereu la 3:33?

- Nu este foarte greu să aflii un număr, atâta timp cât ştii un nume, iar la oră, nu ştiu. Mi se pare interesantă, mai ales că tu nu dormeai atunci.

- Okay, să înţeleg că m-ai spionat?

- Sincer? Da, am făcut-o şi chiar nu regret.

- O, Doamne!

- Stai calmă, nu am văzut foarte mult, spune el, iar apoi începe să chicotească, crispându-ma. Încă 3.

- De ce eşti atât de obsedat cu întrebările astea?

- Credeam că este un prilej bun de a afla răspunsul la anumite întrebări şi un motiv să comunicăm. Îmi pare rău dacă te deranjază, spune el trist

- E okay, nu mă deranjază, eram doar curioasă. Ce o să facem la verişoara ta?

- Nu ştiu exact, ideea era să ne relaxăm.

- Asta înseamnă că îţi voi putea vedea faţa? întreb cu speranţă în glas.

- Mai vedem noi...

- Te rog, vreau să văd măcar cum arăţi... De ce eşti chiar atât de secretos? Tu ştii atâtea despre mine, însă eu nu ştiu nimic...

- Îmi pare foarte rău, însă întrebările ţi-au expirat.

- Okay, rândul tău.

- Nu încă, rândul meu va fi când ne vom întoarce.

- Okay, dar poţi să îmi spui cât mai avem până ajungem? Mor de somn.

- Mai avem foarte mult. Cred ca în cam 12 ore ajungem.

- Cee? ţip eu.

- Glumeam. Pe la 8 suntem acolo, deci poţi să dormi. Ţi-a mai spus cineva cât de puternică este vocea ta?

- Ora 8? Parcă spuneai că este puţin până acolo...

- Mdea... Chiar era, până să se închidă drumul direct... Acum haide, culcă-te. Somn uşor!

- Okay, mulţumesc.

***