Who are you? 1 & 2

*64*

   — Îngeraşule, am ajuns, poţi să te trezeşti acum.

O voce şoptită s-a auzit în maşină, iar eu parcă aş mai fi stat acolo.

   — Ştii, putem să stăm aici, sau să mergem în casă, însă dacă stăm aici, nu ştiu cât o să pot rezista tentaţiei.

   — Ce? spun eu confuză.

   — Haide, am ajuns, spune el chicotind.

M-am dat jos din maşină, iar apoi două braţe puternice m-au cuprins, iar suflarea caldă şi uşoară a acelei persoane îmi ajungea pe gât, creeând o senzaţie ciudată. Firele sale de păr îmi gâdilau, într-un mod ciudat, dar totuşi plăcut, obrazul stâng, obligându-mi astfel zâmbetul să îşi facă apariţia.

   — Îţi place, nu? aud vocea şoptită a lui Dylan.

   — Mhm...

Ne îndreptăm încet în faţă, iar eu bănuiesc ca acela este drumul spre casă. Mi-am numărat în gând fiecare pas, şi am ajuns la concluzia că distanţa de la maşina din care am coborât şi casă nu este una foarte mare, aproximativ 50 de metrii. Bănuiesc că am trecut printr-o grădina de flori, deoarece aerul din jur are un miros dulce şi foarte plăcut. Un ciocănit scurt se aude, iar apoi apare un zgomot de uşă deschisă, urmat de un scurt scârţâit.

   — Bună. Ştiu că nu mă vezi, dar eu sunt Jasmin, verişoara lui Dylan, se aude o voce din faţa mea.

   — Bună, spun eu timid.

   — Haide să te ajut cu asta.

După ce a terminat de spus acele cuvinte, două mâini firave au atins materialul ce mă împiedica să am un contact cu lumea ce se afla chiar în faţa mea. După ce mi-am recăpătat vederea, m-am uitat la ce era în faţa mea, aceasta fiind mica uşă ce ducea spre interiorul casei. Părea o casă foarte mare, spaţioasă şi luminoasă, dar şi foarte curată.

Când mă întorc cu spatele, observ o fată frumoasă, cu un zâmbet magnific pe faţa sa luminoasă. Părul blond spre şaten arăta perfect, în combinaţie cu ochii săi verzi şi gropița mică aflată în partea stângă a buzelor. Este scundă şi slabă, iar tenul său pare perfect, nuanţa sa fiind foarte frumoasă. Machiajul de pe faţa sa este aproape inexistent, iar frumuseţea este una inimaginabilă.

   — Dylan a plecat, dacă te întrebi unde este...

   — Ah... Mă aşteptam, spun mai mult pentru mine.

   — Intră.

După ce am intrat în casă, am mers în living, acolo unde ne-am şi aşezat, Jasmin aducandu-mi o cefea. Camera era imensă, mobilată frumos, într-un stil foarte modern, culorile predominante fiind negrul şi noanţe ale acestuia.

   — Ce voiai să spui afară, cand ai zis că te aşteptai? întreabă Jasmin în timp ce se aşază în faţa mea, pe un fotoliu.

   — Păi ideea este că ne ştim de foarte mult timp, el ştie cam tot despre mine, însă eu abia îi ştiu numele. De fapt, doar prenumele. Nu îşi arată faţa sau cine este, iar acest lucru deja devine enervant, aşa ca m-am şi obişnuit cu dezamăgirea de a nu-l vedea.

   — Oh, nu te îngrijora, îl vei vedea curând. El este ceva mai obsedat de ideea ca tu să nu îl vezi, dar te asigur că şi lui îi pare rău că face asta.

   — Păi şi atunci de ce nu schimbă ceva?

   — Nu pe mine trebuie să mă întrebi, ci pe el. Acum, dacă doreşti pot să îţi arăt camera ta şi dacă vrei, să faci un duş, iar apoi Dylan te aşteaptă la piscină.