The Only One(Seria One-Volumul 1)

22. Accident premeditat?

- Ei bine, spre deosebire de domnul Maddox, doamna nu are nicio leziune grava, doar cateva zgarieturi. Este constienta insa accidentul a speriat-o asa ca i-am administrat un calmant si se afla intr-una din rezervele noastre.

Gerard aproba tacut, meditand la ceva ce doar el stia.

-Domnule doctor, cand ati spus complicatii, la ce v-ati referit? Ce ar putea pati sotul meu? intreba Hope cu vocea tremurata.

-Depinde de cat de grava se dovedeste a fi lovitura, dar in unele cazuri similare, pacientul s-a trezit cu tulburari de vedere, migrene bruste sau chiar amnezie.

-Amnezie? Adica e posibil sa nu-si aminteasca de mine, de nimic?

Daca inainte, Hope era speriata acum parea de-a dreptul ingrozita. Simtii cum picioarele incep sa-i tremure. Natalie observa acest lucru si o ajuta sa se aseze. Dupa ce primira aprobarea doctorului de a intra in rezerva lui Christopher, cei trei se apropiara incet de usa. Hope se repezi sa intre prima pentru ca nu mai avea rabdare, trebuia sa vada cu ochii ei care e adevarul. Odata intrata simtii mirosul specific spitalului si acela fiind cel de spirt si medicamente. Rezerva era destul de spatioasa si dotata cu tot echipamentul si mobila necesara. Patul din fata celor trei era intradevar ocupat de Christopher. Se puteau vedea zgarieturile de pe mainile sale si de asemenea arcada stanga ii era ranita. In jurul fruntii avea un bandaj alb. Era intepat de mai multe ace in cele doua brate si de asemenea era conectat la aparatul ce monitoriza bataile inimii.

Hope se apropie de pat si apoi se prabusi pe scaunul ce se afla langa acesta. Cu grija apuca mana lui Chris si o duse in dreptul inimii ei suspinand adanc. Natalie si Gerard intelesera ca trebuie sa-i lase cateva momente de singuratate.

-Hope scumpo, ar fi bine sa mergem noi dupa Adam si sa-l aducem aici sau...

Hope tresari amintindu-si de baiat.

-Nu cred ca ar fi bine sa-l aduceti aici, nu vreau sa-l vada asa! spuse uitandu-se la Chris care nu dadea nicun semn ca s-ar trezi in curand.

Natalie aproba.

-In regula, atunci il duc la apartament si apoi Gerard se intoarce aici!

Odata ce planul era facut cei doi plecara, iar Hope isi revarsa din nou durerea intr-un rau de lacrimi ce cadeau necontenit pe mana lui Christopher. Nu intelegea cum se putuse intampla asta. De ce viata se incapatana sa o raneasca de fiecare data? De ce ea nu putea sa fie in sfarsit fericita? A trecut prin atatea si nici acum nu se termina tot acest calvar.

Amnezie? Nu putea nici macar sa-si imagineze ce se va intampla daca Christopher se trezea si nu-si mai aducea aminte de ea, de Adam, de bebelusul lor ce era pe drum, de iubirea lor. Oare o va iubi in continuare chiar daca nu-si aminteste de ea?

-Chris, iubitule, trezeste-te, te rog! Spune-mi ca-ti amintesti de mine, spune-mi ca nu te voi pierde si pe tine, te rog! Nu as putea suporta! Te iubesc mai mult decat orice! Te implor, trezeste-te!

Trecura zeci de minute in care tot ce facea Hope era sa se roage si sa planga. Barbatul era in aceeasi stare. Gerard inca nu se intorsese, iar Natalie o sunase sa-i spuna ca e totul in regula cu Adam. Deja era seara si nimic nu parea sa se schimbe in starea lui Chris. Hope era obosita si in plus, micutul ii facea si el probleme, deoarece de cateva minute se confrunta cu o senzatie de greata teribila. Ceilalti avusesera dreptate, daca plangea in continuu nu facea decat sa-i faca rau copilului, insa ce putea face...

Nu inteleg unde sunt! De ce e totul cufundat in intuneric? Ah... ma doare capul, ce naiba s-a intamplat? Stai putin... Accidentul! Da am avut acel accident, dar unde sunt acum? Am murit oare? Nu! Nu, nu,nu! Nu pot sa mor! Hope si copii au nevoie de mine asa cum si eu am nevoie de ei! Nu se poate sa fi cedat atat de usor! Trebuie sa scap cumva din locul asta, dar cum. Nu vad nimic nici macar pe mine!