Idolul meu

1

        

După o vară nebună, plină de cursuri de coreeană, de căutat chirii şi de aplicat la facultăţi, am reuşit –datorită rezultatelor foarte bune la BAC- să intru la una dintre cele mai bune facultăţi din Seul. Nu îmi venea să cred şi, desigur, nici mamei. Tata dădu din umeri nonşalant, însă puteam să jur că în ochii lui zărisem un licăr de mândrie. Prietenii mei începură să mă înjure, mai ales pentru că toţi erau obsedaţi de Coreea –tocmai asta ne-a adunat împreună. Însă diferenţa era că eu nu eram obsedată de kpop –însă dacă te-ai fi uitat în camera mea ai fi zis exact opusul. Maria, prietena mea cea mai bună, dormea des pe la mine, iar ea era cel mai mare fan kpop din lume –probabil era mai fan şi decât înşişi coreenii. Aşa că din când în când mai aducea postere şi le lipea când făceam eu duş. Când intram în cameră şi vedeam peretele căruia i se mai adăugase un "chinezoi" o priveam dezaprobatoare, dar nu mă lăsa inima să le dezlipesc –mereu când venea la mine şi le vedea, i se lumina faţa. Aş fi fost o prietenă rea dacă aş fi făcut asta, nu? În orice caz, eram singura care chiar reuşise să fie acceptată la o astfel de facultate, iar toţi, în special Maria, deveniseră atât de geloşi încât nici nu îmi mai răspundeau la telefon. Mă durea asta, dar nu aveam ce să fac –oricum plecam acolo şi nu aş mai fi apucat să îi văd atât de des, prin urmare prietenia noastră s-ar fi rupt. Mai bine mai devreme decât mai târziu.

Eram în aeroport, cu bagajele după mine, stând pe un scaun, aşteptând anxioasă îmbarcarea. Mă tot uitam la paşaport, privindu-mi poza de lângă numele meu-Andreea Ardeleanu- ce ieşise oribil, părul meu şaten-blond mediu stând prea lins pe cap, iar ochii căprui erau atât de roşii încât păream fumată. Tatuajul de pe claviculă îmi ieşea în evidenţă –un proverb scurt în coreeană, scris în hangul. 개천에서 용 난다 – „Un dragon iese şi dintr-un şanţ". Speram că mă reprezintă, prin faptul că, chiar şi cu un început prost, am să ajung o persoană măreaţă.

Într-un final, am reuşit după ce mi-a fost verificat bagajul, să mă sui în avion şi să mă aşez în locul meu de lângă fereastră. Mi-am scos telefonul, am activat modul avion, mi-am băgat căştile în urechi şi am alunecat uşor într-un somn plin de vise despre Coreea, Seul, facultate şi 2 ochi negri ce mă priveau insistent.

După ce am ajuns –zborul durase o grămadă, toată noaptea, iar acum era dimineaţă- am ieşit din aeroport atât de confuză încât îmi venea să plâng. Seul era uriaş: clădiri peste tot, maşini peste tot, şi peste tot oameni care arătau aproape la fel, cu ochii lor mici şi negri şi părul ca de abanos şi drept. Mi-am scos telefonul, activând roamingul şi am băgat pe google maps, căutând „Universitatea Naţională din Seul", pe undeva pe acolo ştiind că aveau un campus numit Gwanak, unde deja aplicasem pentru un loc. Întrebarea era ce autobuz trebuia să iau ca să ajung acolo.

După ce m-am plimbat pe lângă aeroport câteva minute cu bagajele în spate, m-am dat bătută şi m-am urcat într-un taxi.

Am încercat cu a mea coreeană de baltă să îi zic de universitate şi din fericire, taximetristul a înţeles. După vreo jumătate de oră am ajuns în faţa universităţii, i-am plătit drumul –schimbasem banii la exchange-ul din aeroport- şi am coborât, cu greu, având în vedere încărcătura pe care o cărasem după mine.

Univeristatea era uriaşă, iar drumul pavat avea pe margini cireşi japonezi care arătau extraordinar –însă arătau mult mai spectaculos în primăvară.

M-am grăbit înspre intrare, simţind cum mulţi studenţi mă priveau curioşi, iar alţii păreau rasişti, şoptindu-le prietenilor lor lucruri ce probabil m-au fi durut dacă aş fi înţeles ce ziceau.

Am intrat înăuntru, mai dezorientată ca la aeorport. Oare unde dracu era secretariatul?

Mă uit în stânga şi în dreapta, sperând că o să dau de un adult; îmi era prea frică să mă bag în seamă cu cei de vârsta mea.