Idolul meu

9

       

Ies din clădirea uriaşă şi impunătoare cu un oftat grav. Îmi scot telefonul, gândindu-mă să-mi activez datele mobile şi să caut pe google maps cum să ajung la cămin, însă, deodată, o maşină claxonă puternic în aproprierea mea, făcându-mă să tresar speriată. Mă uit confuză înspre sursa sunetului ca să descopăr, spre surprinderea mea, limuzina lui Taehyung, care era fix în acelaşi loc în care parcase când mă adusese aici în urmă cu jumătate de oră. Taehyung lăsă geamul în jos, privindu-mă nerebdător şi făcându-mi semn din mână să vin mai repede înăuntru. Dezorientată, îi urmez ordinele şi deschid portiera limuzinei, încercând să ignor privirile ciudate ale trecătorilor.

Mă pun faţă în faţă cu el. Încerc să îmi ascund zâmbetul; nu credeam că o să mă aştepte.

Se aplecă înspre mine, încleştându-şi palmele în spaţiul gol dintre genunchi, aşteptându-mi răspunsul.

-Deci??

Era atât de curios încât mai avea puţin şi îi bubuia capul.

Îmi aplec ochii, încercând să simulez tristeţea.

-Nu, zic eu imitând o voce spartă şi dezamăgită.

Taehyung mă apucă din nou de umeri –în ultima vreme făcea asta din ce în ce mai des, trebuia să înceteze! mă tot enerva să îmi invadeze spaţiul personal—şi se uită adânc în ochii mei, cu o privire compătimitoare.

-E ok. Nici nu ştiu ce ai pierdut. O să găseşti o agenţie mai bună.

Îmi ridic sprâncenele, surprinsă că încerca să mă consoleze. Era o persoană atât de bună. Chiar eram norocoasă că îmi era prieten.

Am început să râd, neputând să mă mai prefac.

El mă privi şi mai confuz, neştiind de ce eram într-o dispoziţie atât de bună. Probabil se aştepta să îl bat sau ceva de nervi, dar în niciun caz să hohotesc atât de tare.

-E ok, frate, am fost acceptată.

Mă potolesc şi mă uit la el zâmbind cu gura până la urechi.

-YAY! urlă el, luându-mă în braţe.

Mă sufoca. Încerc să îl împing, însă era prea puternic pentru mine.

-T..Taehyung, plămânii mei, spun eu cu un glas sugrumat, iar el, după ce mă mai zguduie puţin, îmi dă drumul, aşezându-se în locul lui, zâmbind atât de larg încât mai avea puţin şi îşi deforma faţa.

Încep să râd privindu-i expresia, iar el mi se alătură.

După câteva secunde, însă, el deschise geamul negru ce ne separa de şofer.

-Condu direct la casa noastră.

Şoferul dădu din cap în semn că auzise, iar Taehyung reapăsă pe buton, lăsându-ne singuri şi permiţându-mi să îl dau cu capul de geamul limuzinii.

-Ce crezi că faci? îl întreb pregătindu-mă să îl apuc de păr.

-Sărbătorim! zise el inocent, atât de inocent încă parcă îmi dispăruse elanul de-al omorî.

-Chiar trebuie să facem asta? mă smiorcăi eu, privindu-l implorătoare.

Fusese o zi atât de lungă, aveam nevoie de o baie, nişte pijamale comfortabile şi o carte bună. Nu o petrecere dată de Taehyung la care probabil –de fapt, cu siguranţă—nu ştiam nici măcar 2 oameni. Nu îmi plăceau petrecerile, erau prea mulţi oameni.

-Dar ai zis că nu putem să dăm o petrecere până nu aflăm răspunsul şi am aflat care e, plus că e pozitiv! Deci avem 2 motive ca să dăm petrecerea!