Idolul meu

23

Următoarea dimineaţă am realizat că locul de lângă mine era gol, Taehyung fiind deja plecat la repetiţii.

Am oftat tristă căci el era atât de ocupat. Abia aşteptam să se termine odată toată nebunia legată de concert şi să ne reîntoarcem la viaţa noastră normală –pe cât posibil—de zi cu zi.

M-am ridicat cu greu din pat, simţindu-mă ameţită. Am ieşit din cameră, îndreptându-mă spre cea a fetelor. Am deschis uşa, iar o pernă m-a lovit direct în faţă, făcându-mă să împietresc instantaneu.

-Andreea! zise Maria, răzând cu gura la urechi, având o expresie şocată.

Probabil nu se aşteptase să fiu eu cea care se înfăţişase în faţa lor.

-Pe cine aşteptaţi? le-am întrebat eu, ridicând de jos perna care, spre surprinderea mea, era destul de grea.

-Credeam că eşti Adrian. Toată noaptea ne-a frecat uşa, intrând şi ieşind ca un prost. Ne-a speriat de câteva ori, dar după nu i-a mai ţinut, îmi explicase Denisa, începând să râdă ca un animal rănit pe moarte.

Maria făcuse o grimasă la auzul râsului ei colorat, schimbând o privire semnificativă cu mine. Era greu să ne obişnuim cu un astfel de zgomot enervant. Dar totuşi o făcusem pentru că, în cele din urmă, Denisa era cea mai bună prietenă a noastră.

Am izbucnit în râs, iar Denisa chiţăi şi mai rău, făcând-o pe Maria să se tăvălească pe jos, ţinându-se de burtă.

Adrian şi Andrei intrară deodată în cameră, bulversaţi de dispoziţia noastră bună bruscă. Ne priveau dezorientaţi, neştiind dacă să ne considere nebune sau fumate. Probabil prima variantă. Probabil.

Într-un final ne-am oprit din criza de râs şi i-am gonit pe băieţi înapoi în cameră, ca să ne pregătim cu toţii. Era timpul să ne plimbăm prin Seol.

După jumătate de oră am ieşit toţi din vilă, iar ochii aroganţi şi îngâmfaţi ai lui Claudiu mă urmăreau constant. Începusem să regret că nu fusesem de acord cu Taehyung în legătură cu trimiterea lui imediată înapoi în România.

Dar la vederea celor doi prieteni ai mei care râdeau şi se distrau atât de mult în jurul lui, inima mi s-a înmuiat şi am rămas fermă în legătură cu decizia mea. Puteam să fac un sacrificiu; să-l suport o săptămână. Ştiam că eram în stare.

Am vizitat diferite locuri importante din oraş, simţindu-mă eu însămi o turistă, chiar şi după câteva luni de locuit aici, neştiind mai nimic despre oraşul în care locuiam.

Trecură vreo 3 ore când ne-am decis să facem un popas la o cafenea de pe lângă universitate. Am intrat în încăperea călduroasă şi primitoare şi ne-am aşezat la o masă de 6 persoane, de lângă fereastră. Localul era destul de aglomerat, iar chelnăriţele, îmbrăcate în rochiţe scurte, care, băteam la pariu, nu confereau niciun fel de adăpostire faţă de frigul lunii decembrie, se roteau frenetic printre mese, luând comenzi, răzând şi glumind cu clienţii şi ducând mâncare, alături de băuturi atât răcoroase cât şi fierbinţi.

O chelneriţă se apropria de masa noastră, iar privirile băieţilor –desigur, mai puţin a lui Claudiu—le-a fost furată de către fata ce ne zâmbea radioasă.

Eu m-am răsucit înspre ea şi mi-am ridicat sprâncenele până în tavan de surprindere.

-Aja? am întrebat-o eu, iar zâmbetul ei se lărgi şi mai mult.

-Andreea! Ce bine îmi pare să te văd! Ei sunt prietenii tăi din România?

Adrian şi Andrei începură să dea din cap, confirmând vorbele ei şi rânjind ca nişte idioţi. Aja începuse să fie destul de speriată, aşa că eu i-am spus repede ce vreau, grăbindu-i şi pe ei să-şi dea comanda.