Idolul meu

11

Mă trezesc următoarea dimineaţă având tot corpul amorţit. Oftez îndurerată, nevrând să-mi deschid ochii. Era sâmbătă şi eram liberă, în sfârşit, şi puteam să dorm şi eu ca orice om până la 4 după-amiaza. Încerc să adorm la loc, dar lumina soarelui îmi cade enervantă pe ploape, nelăsându-mă să alunec în lumea visurilor. Oftez din nou, deschizând ochii, gândindu-mă să trag jaluzele alea tâmpite. Ceream prea mult dacă voiam să se inventeze jaluzele care se trag automat?

Mă holbez şocată prin jur, dându-mi seama că asta nu era camera mea. Eu nu aveam medalii pe pereţi. Eu nu aveam pereţii albaştri în primul rând! Ci un roz deschis, care dădea înspre crem. Eu nu aveam patul ăsta supradimensionat şi în niciun caz nu aveam haine băieţeşti aruncate grămadă pe podea. Unde dracu eram?

Apoi deodată îmi amintesc. Interviul, petrecerea, sărutul...

Mă sărutasem cu Taehyung. Chiar... ne sărutasem. Nu îmi venea să cred. Ce naiba a fost în capul meu?

Iar apoi l-am adus în cameră. Iar el m-a trântit în pat, lângă corpul lui. Iar eu am încercat să mă dau jos, dar mă ţinea prizonieră în braţele sale. Iar eu am adormit.

Mă înroşesc, neştiind cum să reacţionez în situaţia asta.

Să-l aştept în cameră? Să mă duc să-l caut? Să plec până nu mă vede cineva aici?

Dar nu am mai avut timp să mă decid, pentru că uşa se dădu pe spate, lăsându-l pe Taehyung să intre, zâmbind cu gura până la urechi.

Avea o tavă cu mâncare în braţe, pe care mi-a pus-o în faţă, pe pat.

-Bună dimineaţa! Uite, ţi-am adus mâncare. Ce faci? Ai dormit bine?

Îi privesc şocată expresia veselă şi energică, nevenindu-mi să cred.

-Ăăă...nu??

Deveni deodată îngrijorat, ochii lui scrutându-mă cu atenţie.

-De ce??

-Poate pentru că m-ai ţinut prizoneră în camera ta? Zic şi eu.

Iau un măr de pe tavă, surprinsă că nu era nimic specific coreean. Chiar atât de mult se interesa de mine şi obiceiurile mele?

-Ah, da, zise el răzând amintindu-şi, probabil, sau dându-şi seama de asta, având în vedere că se trezise cu mine lângă el. Scuze, m-am îmbătat destul de rău aseară. Nu mai ţin minte decât faza cu bancurile.

Mă înec cu mărul, privindu-l cu ochii bulbucaţi.

-Doar... faza cu bancurile? Atât? Nimic mai mult? îl interoghez eu repede, neştiind dacă să fiu uşurată sau dezamăgită.

-Da... de ce, s-a întâmplat ceva important?

La început suspectasem că doar se prefăcea, nevrând să aducă în discuţie sărutul. Probabil că nu voia să îmi dea speranţe false, sau ceva de genul.

Dar, privindu-i expresia sincer confuză, bănuielile mele s-au micşorat considerabil.

Oftez, el încă uitându-se la faţa mea, făcându-mă să mă foiesc jenată.

-Deci? Ce s-a întâmplat? insistă el, ca un copil curios de 4 ani care punea întrebări despre orice.

-Nimic, spun eu, sperând că nu o să mă mai chestioneze.

Însă uşa deschizându-se mă salvă de turuitul lui.

-De ce tot vorbiţi în engleză dacă ştii coreeană? mă întrebă Hoseok exasperat, vorbind repede în coreeană.