Idolul meu

20

Jimin conduse tăcut, făcându-mă să mă foiesc stânjenită şi să mă gândesc la ce-i mai rău.

Chiar atât de grav era?

Când ajungem în faţa studioului, opri maşina şi se uită mirat la mine, de parcă uitase că eram şi eu cu el. Îmi oferi un zâmbet jenat, pe care i-l întorc confuză. Ce păţise oare de părea atât de distras?

-O să fie ok, Andreea. Managerul nostru are tendinţa să exagereze, dar e un om cu inimă mare. Nu o să facă nimic dacă o să vadă că relaţia voastră nu e doar de faţadă şi că tu nu eşti o fană care vrea să-l prindă în ipostaze compromiţătoare pe Taehyung. Nu ai de ce să-ţi faci griji.

Dau din cap în semn că am înţeles şi, observând că el nu schiţă niciun gest să coboare, deschid portiera dezorientată, dându-mi seama, într-un final, că trebuia să parcurg singură restul drumului.

Ies din maşină, mulţumindu-i că m-a condus, şi închid portiera uşor, atentă să nu o trântesc prea tare.

Mă răsucesc cu spatele, însă, deodată, Jimin mă strigă, iar eu mă uit la el întrebătoare.

-Să nu te sperii! Managerul...e cam schimbător, ca să zic aşa. Succes!

Şi cu astea fiind spuse, reintră pe şosea, dispărând în curând din aria mea vizuală.

Oftez privind clădirea uriaşă, simţind cum frica mi se aduna în piept.

Deschid uşa uriaşă, iar un paznic se uită la mine de parcă mâncase ceva stricat.

-Ce cauţi aici? mă întrebă el, gata să mă ia la bătaie.

-...um...managerul... BTS...Taehyung..., încerc eu să spun, dar din cauza holbatului insistent, mă pierd, gata să fug dacă dădea semne de agresivitate.

-Oh! Ai venit! Acum am primit mesaj de la Jimin!

Un bărbat trecut de 40 de ani, cu o urmă de mustaţă, puţin dolofan, dar bine îmbrăcat şi cu nişte ochi negri mici, şireţi şi lacomi, veni înspre mine, ţinând braţele în aer, de parcă îşi aştepta cel mai bun prieten.

Paznicul ne privi confuz, dar nu zise nimic, ci doar îşi aplecă capul în semn de respect şi se reîntoarse în poziţia lui iniţială.

-Tu trebuie să fii... Andrea? mă întrebă el, desigur, pronunţându-mi numele greşit.

-Andreea, îl corectez eu, deşi am vrut să pară că mă prezentam, şi nu că îi scoteam în evidenţă greşeala.

-Da, da, da, minunat! Vino în biroul meu!

Se răsuci pe călcâie, aşteptându-se ca eu să-l urmez. Dau din umeri surprinsă de comportamentul lui atât de cald, deşi ochii îi erau reci.

Intrăm într-o încăpere spaţioasă, plină de poze, postere şi afişe cu BTS. El se aşează în spatele unui birou imens lucrat din lemn negru, iar eu mă pun pe singurul scaun rămas făcut din piele albă, stând faţă în faţă cu el.

Mă studia atent, încercând să mă dezbrace de secrete, să-mi afle adevărata identitate, să mă dea în vilag.

Mă foiesc jenată, rugându-mă ca toată situaţia asta să se termine odată.

Într-un final, se făcu mai comfortabil în scaunul său supradimensionat şi îşi lipi palmele, aplecându-se cu coatele pe birou, înspre mine, privindu-mă tensionat. Zâmbetul îi dispăru, iar faţa sa deveni serioasă, făcându-mă să mă cutremur.

-Ştii ce personalitate importantă e Kim Taehyung, nu-i aşa? Chiar dacă eşti o străină de pe alt continent, presupun că faima lor este cunoscută şi acolo. Corectează-mă dacă greşesc.