Idolul meu

15

Taehyung începu să râdă jenat de atingerea bruscă a fetei, neştiind exact cum să reacţioneze. Ceilalţi o priviră pe Ae Cha destul de speriaţi, cum se uitau de altfel la majoritatea fanelor lor nebune. Eu privesc interesată scena ce se desfăşura chiar în faţa mea, ţinând strâns telefonul.

Puteam să o fac. Puteam. Eram o jurnalistă, trebuia să gândesc obiectiv. Nu îmi puteam lăsa sentimentele să îmi întunece judecata.

Ae Cha îl strânse posesiv de gât pe Taehyung, aruncându-mi o privire arzătoare. Victima ei se chinuia să tragă câteva guri de aer, făcându-i pe restul să afişeze nişte expresii cu adevărat îngrijorate.

-Mai uşor, Ae Cha, că altfel o să-i rupi gâtul, zise Jimin în glumă, deşi ochii lui erau cât se poate de serioşi.

Ae Cha nu-l băgă în seamă, holbându-se la Taehyung, care încerca să nu facă mişcări bruşte, de parcă era un iepure, iar ea un lup fioros.

Dacă nu eram prea concentrată cu misiunea mea, aş fi început să râd în hohote văzându-i expresia.

Dar aveam prea multe griji, neputând să mă las distrată.

Şi momentul veni.

Taehyung se răsuci cu faţa înspre Ae Cha, probabil vrând să o roage să-i dea drumul, gâtul său deja începând să se înroşească. Iar ea, fiind obsedată de el şi de faptul că eram şi eu acolo şi că trebuia să îmi dovedească o idee stupidă de-a ei, a profitat de moment.

Aşa ca s-a aplecat în faţă, iar buzele lor s-au unit.

Iar eu prind momentul perfect. Nimeni nu se uită la mine, nimeni nu mă suspectează, fiind prea şocaţi de gestul prostesc al coreencei.

Şi apăsând rapid, cu un deget tremurat pe butonul din mijloc al aplicaţiei, fac poza.

O lumină albă, orbitoare, apare în cameră, făcându-i pe toţi să se răsucească cu faţa înspre mine, având nişte expresii şi mai şocate, dacă se putea aşa ceva.

Iar eu abia atunci realizez, holbându-mă la ei, că avusesem bliţul pornit.

Îmi venea să intru în pământ. Să mă sinucid. Să mă strâng de gât. Să-i omor pe toţi din încăpere. Îmi venea să mă dau cu capul de pereţi, să mă prefac că leşin, doar ca să scap din situaţia asta atât de jenantă.

Aşa că rămân la următoarea opţiune de pe listă.

Fug.

Deschid uşa în grabă, neobosindu-mă să o închid înapoi. Fug de-a lungul holului, lovindu-mă de angajaţi ai restaurantului, răsturnând la un moment dat pe cineva care căra o tavă. Îi arunc un „scuze" peste umăr, rămânând uimită, aproape oprindu-mă din alergat, observând că cineva fugea după mine.

Era Taehyung.

Înjur în română, grăbind pasul. La un moment dat, Taehyung strigă după mine, dar eu doar alerg mai tare, nebăgându-l în seamă.

-Ţine-ţi-o! Prinde-ţi-o! urlă el cât îl ţineau plămânii, observând că eu nu aveam de gând să mă opresc.

Deodată, un alt ospătar apare în faţa mea, şi după ce auzi rugăminţile disperate ale lui Taehyung, se poziţionă în faţa mea, blocându-mi calea. Inspir adânc, pregătită de ciocnire. Observând că nu încetineam, ospătarul începu să şovăiască, nefiind sigur dacă ar trebui să rămână pe poziţie sau să se dea la o parte din drumul unei nebune, nedorind să se rănească.

Al dracu, mai bine mă lăsa să trec; dacă ţinea la viaţa lui.

-Nu o lăsa să scape! urlă Taehyung, la câţiva metri în spatele meu, făcându-mă să mă cutremur din cap până în picioare.