Idolul meu

30

Prietenii lui Taehyung erau în cantină, probabil aşteptând să ies. Când mă văzură se ridicară toţi şi fugiră înspre mine.

Surprinsă de faptul că mă aşteptau, am dat să-mi şterg discretă lacrimile, însă era prea târziu. Observară.

—Andreea...s-a întâmplat ceva? mă întrebă Jimin, vizibil încurcat de faptul că plângeam.

—Ne-am despărţit, zic eu, încercând să nu par afectată, deşi simţeam cum pământul se cutremura sub picioarele mele.

O linişte tensionată se pogorî peste noi, niciunul neştiind ce să spună. Mi-am tras nasul şi le-am zâmbit cât de calmă am putut în acel moment.

—E okay. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Totul o să fie ca înainte.

—Taehyung ce a zis? comentă Hoseok, părând destul de trist.

—A fost de acord, am minţit eu pe jumătate, gândindu-mă cum să fug mai repede, ştiind că starea mea liniştită ar fi putut să explodeze în orice moment. Trebuie...trebuie să plec acum. O să merg înapoi în România, vacanţa asta. Dacă mai vreţi, ne putem întâlni la o cafea sau ceva după ce mă reîntorc în Coreea...

—E din cauza managerului, nu-i aşa? zise Namjoon, pe un ton înfuriat.

—E prea de tot. Exagerează, adăugă Jin, privindu-mă compătimitor, dar şi supărat.

—Se va opri vreodată, oare, din a ne controla vieţile private? întrebă retoric Yoongi, holbându-se la tavanul cantinei.

Jungkook îşi puse deodată mâna pe umărul meu, încercând să mă consoleze. Stăm câteva secunde, meditând asupra managerului şi felului lui de a rezolva problemele.

—O să o scoatem la capăt, Andreea. Nu o să mai stăm degeaba. A întrecut limita, managerul. Nu va scăpa şi de data asta.

Jimin mă privea drept în ochi, determinat şi hotărât. Am simţit cum inima mi se strânge, auzindu-i tonul atât de înverşunat şi însufleţit, însă în sinea mea nu eram chiar atât de sigură de ce ar fi putut ei să facă.

Am zâmbit din nou, neavând puterea de a mă certa cu ei.

—Îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec acum. Ne mai vedem.

Am părăsit cantina, înainte ca vreunul dintre ei să mă facă să mai stau. Am auzit câteva strigăte în urma mea şi un „Sună-ne! Să nu uiţi de noi!", dar le-am ignorat.

Am ieşit afară din spital, privind cu nostalgie clădirea imensă.

Am oftat şi m-am răsucit pe călcâie. Trebuia să încetez să mă mai gândesc la asta. A trecut. A fost o relaţie drăguţă, şi nu e nici prima, nici ultima care se încheie. Nu era nevoie să o transform într-o dramă. Şi aşa drama cu Claudiu fusese îndeajuns.

Am prins un taxi şi m-am urcat reticentă în el, spunându-i taximetristului adresa căminului.

Privesc încă o dată spitalul, în care Taehyung se afla, probabil blestemându-mă până la sfârşitul zileleor noastre.

Cu mişcări mecanice ca de robot, mi-am împachetat toate hainele şi lucrurile necesare pentru vacanţa pe care o voi petrece în România. Prietenii mei mă ajutară, neschiţând un gest de a-l aduce pe Taehyung în discuţie. Fusesem recunoscătoare. Numai gândul la el mă făcea să plâng incontrolabil, darămite să şi vorbesc despre el... nu cred că aş fi suportat.