Idolul meu

28

-E bine?

-Ce a păţit?

-Ce s-a întâmplat cu faţa ei?

Auzeam voci încontinuu. Nu ştiam cine era, cine vorbea, cine stătea lângă mine. Mirosul înţepător al spitalului mă făcea să vreau să vărs, însă mâna caldă a Mariei –cred?—ce mă ţinea strâns îmi oferea un comfort pentru care voi fi etern recunoscătoare.

Targa pe care eram pusă se opri deodată din mişcat şi realizez că eram într-un salon. Îmi deschid cu greu ochii, privind confuză încăperea complet albă şi sterilă. O asistentă se aproprie de mine şi îmi pune o pungă cu gheaţă pe faţă.

-Unde...unde sunt? o întreb eu, cu o voce spartă şi tremurată.

Îmi simţeam gâtul plin de ace şi numai când înghiţeam aveam impresia că cineva îmi băga ghearele pe gât.

-La spital, îmi zice ea, iar eu îmi dau ochii peste cap, ştiind deja asta.

-Ce...ce spital?

Îmi spune rapid numele spitalului în coreeană, iar eu îmi ridic sprâncenele surprinsă. O smucesc de braţ, făcând-o să-mi arunce o privire terifiată. Sprijinindu-mă de ea, mă pun în fund, deşi tot corpul mă durea într-atât de tare încât lacrimi fierbinţi îmi alunecau pe chip, înceţoşându-mi privirea.

-Kim...Kim Taehyung. E internat aici, nu-i aşa? o întreb eu, dându-mi seama că numele spitalului îmi suna cunoscut.

Femeia afişă o expresie prefăcut dezorientată, mişcându-şi frenetic ochii, neştiind cum să se scoată din situaţie.

-Um...nu, nu cred, nu ştiu, spuse ea repede, vrând să plece, dar eu îmi încleştez mai puternic mâna în jurul braţului ei.

-Sunt iubita lui, i-am zis eu, dar ochii ei sceptici îmi dădură din start răspunsul ei: nu mă credea absolut deloc.

-Ce au păţit adolescentele din ziua de azi? Şi eu vreau să mă căsătoresc cu Lee Jong Suk, dar totuşi nu îl urmăresc peste tot zicând că sunt iubita lui, Doamne fereşte.

Oftez grav, încercând să mă calmez. Nu era vina ei. Era logic că nu mă credea. Nici eu nu m-aş fi crezut. Mă simţeam penibil să spun acele cuvinte. Dar nu aveam timp pentru aşa ceva. Trebuia să-l văd. Să ştiu că e bine. Că nu e atât de grav pe cât reporterii au încercat să arate. Trebuia să-mi confirm asta mie însămi, pentru a putea dormi şi recupera împăcată.

-Domnişoară, dacă nu îmi dai drumul de la braţ, va trebui să chem paza...

Uşa deschizându-se îi întrerupse şirul ameninţărilor, făcând-o să-şi ridice până în tavan sprâncenele de uimire şi şoc. Jungkook intrase în cameră, iar când privirile ni se intersectară, el oftă de uşurare.

-Andreea, eşti bine? Prietenii tăi te aşteaptă afară. Nu aveam voie să intrăm, dar eu am reuşit.

Zâmbi ca un idiot, mândru de puterea lui de superstar. Ce arogant.

Pufnesc uşor, deşi asta mă face să mă strâmb de durere, muşchii mei tensionându-se îndureraţi.

Jungkook apăru lângă mine dintr-un salt şi mă prinse de umeri, studiindu-mă atent. Văzând că nu primisem încă niciun tratament, se uită urât la asistenta care, încă stătea îngheţată în dreapta mea, privindu-ne cu ochii bulbucaţi şi neîncrezători.

-Ce tot faci? Dă-i nişte pastile, nu vezi că o doare? Asistentele din ziua de azi...

-Ah...da, da, imediat, spuse ea, scoasă cu forţa din visare şi îmi ataşă o branulă, punând punga cu lichid pe suportul din stânga mea.