Idolul meu

29

—D-d-domnule manager, am început eu să mă bâlbâi, simţind cum frica mă acapara, punând stăpânire pe respiraţia mea ce deveni sacadată.

—Pot vorbi cu tine pentru câteva secunde, Andreea? mă întrebă el, făcându-mi semn spre hol.

Am dat din cap ascultătoare şi l-am urmat spre cantina spitalului. Ne-am aşezat faţă în faţă, el privindu-mă inexpresiv, iar eu frecându-mi mâinile, neştiind cum să ies din situaţia respectivă.

—Andreea.

—Da? am răspuns eu repede, ridicându-mi capul, privindu-l drept în ochi.

Avea o expresie dură, ce mă intimida puternic. Îmi venea să fug din cauza spaimei, însă am strâns din dinţi şi am rămas fermă pe poziţii. Ştiam ce avea să spună. Ştiam ce avea să mă pună să fac.

Şi ştiam că avea dreptate.

—Ai auzit ce a păţit Taehyung pe scenă, nu-i aşa?

Interogatiorul începu în forţă, exact în stilul lui.

—Da, răspund eu cu jumătate de gură, gândindu-mă doar la cum aş putea să scap pentru a-l vedea mai repede.

—Te-aş putea întreba care crezi tu că a fost motivul clacării sale?

Se uita drept în ochii mei, privindu-mă amuzat. Ştia şi el foarte bine ce se întâmplase. Probabil că prietenii mei îi spuseseră, sau membrii BTS sau, cine ştie, Taehyung în persoană. Ştia. Şi voia să vadă dacă mint sau spun adevărul.

Am oftat, resemnându-mă. Nu mă puteam pune cu el. Nu îl puteam minţi.

Jimin îmi povestise că Taehyung strigase numele meu când îl puseseră pe targă, zicând că auzise ceva de Claudiu în culise, iar eu nu mai eram acolo. Jimin se întâlni cu prietenii mei, care mă sunau întruna în culise, băieţii chiar pornind deja să colinde pe străzi, şi luă şi el câţiva membri BTS şi începură căutarea mea, care nu dură mult. Din cauza episodului meu maniac din maşină, Claudiu nu avusese timp să fugă prea departe. Aşa că, doar ţinând-o drept, au ajuns pe pod şi ne-au văzut. Mi-au povestit cum câteva maşini ale unor trecători se opriseră, observându-mi tentativa de sinucidere. Provocasem o adevărată scenă şi, astfel, din fericire, Claudiu nu avusese cum să fugă, la câţi oameni erau.

—Un...un fost prieten de-al meu s-a legat din nou de mine, iar Taehyung a observat că nu eram în culise şi şi-a pierdut concentrarea. Îmi pare sincer rău.

El începu să bată cu degetele în masă, privirea intensificându-se.

—Deci...admiţi că e vina ta, nu-i aşa?

Am ezitat, neştiind dacă să confirm sau nu. Dacă o luam logic, nu era vina mea că fusesem răpită de un sociopat, dar, din punctul lui de vedere, faptul că Taehyung îşi făcea griji non-stop din cauza mea, însemna faptul că era vina mea.

Într-un fel, avea dreptate. Dacă Taehyung ar fi ascultat de el şi nu şi-ar fi făcut o iubită, acum ar fi fost probabil la o petrecere, bucurându-se că terminase un alt concert cu bine şi s-ar fi gândit, probabil, la următorii paşi de dans pe care i-ar fi trebuit să-i înveţe.

Însă, pentru că nu ţinuse cont de manager, acum era în spital, cu un picior luxat, cu umerii grei din cauza învinovăţirii pe care o poartă fiindcă clacase. Înţelegeam. Înţelegeam perfect.

—Da. E vina mea. Nu a lui Taehyung.

—Oho, stai puţin. E, desigur, şi vina lui Taehyung, dar în principal e a ta. Ştii ce înseamnă asta, nu-i aşa? Sau vrei să fiu direct?