În Căutarea Fericirii

2

- Resa.. n-o să ajungem... spune prietena mea pentru a o suta oară în ultimele zece minute și deja simt că o s-o arunc pe geam dacă mai spune asta o dată.

- Lara dacă nu încetezi o să ajungi cu autobuzul la deschidere, spun eu printre dinți iar ea se face mică în scaunul ei și mimează cum își trage un fermoar la nivelul buzelor și aruncă cheia.

Ceasul indică ora doisprezece jumătate ceea ce înseamnă că mai avem treizeci de minute să ajungem și o distanță de o sută douăzeci de kilometri, adică aproape imposibil, dar nici măcar asta n-o să îmi strice prima zi de facultate așa că accelerez și mă amuz de gestul prietenei mele de a se prinde cu mâna de mânerul de deasupra capului ei, dându-mi ochii peste cap.

Ecranul din bord indică fix ora treisprezece când intru în parcarea universității și încerc să găsesc un loc de parcare dar totul este ocupat. Afurisiții de părinți care își aduc odraslele la facultate și stau aici ca la deschiderea de la clasa întâi nu pot lăsa mașinile în afara campusului? Disperată decid să las mașina în spatele unui Ford Capri Classic de un albastru superb și mă rog să nu mă înjure prea mult proprietarul.

- Jos! Strig către Clara și ea îmi aruncă o privire nedumerită.

- Nu găsesc niciun loc de parcare, deci o las aici și după festivitate ne întoarcem. Până atunci ne rugăm ca proprietarul să nu fie vreun dement care să îmi facă mașina zob înt-un acces de furie. Hai mai repede dacă nu vrei să ajungem ultimele și să se holbeze toți ca la avioane, îi spun și mă grăbesc spre intrare când o văd că se oprește și mă privește amuzată.

- Deja fac asta, uite, spune și îmi face semn din cap spre mulțimile ce înconjoară clădirea principală și din care majoritatea oamenilor mă privesc de parcă aș veni de la nu stiu ce circ.

- Am ceva pe față? Întreb derutată și îmi trec mâinile prin păr aranjându-l.

- Chiar deloc, hai să mergem, spune ea amuzată și după ce îi arunc o privire ucigătoare ne îndreptăm spre amfiteatrul principal.

Am mai fost aici acum aproape jumătate de an când am dat probele, dar nu părea la fel de înfricoșător ca acum. Pe atunci era gol și aducea cu o clădire de liceu la scală mai mare, dar acum, plin de studenți, părinți și profesori aproape că mă copleșește și mă face să mă întreb dacă am facut alegerea cea mai bună. Aproape că alergăm spre sală cand mă izbesc de un trup solid și sunt gata să fac contact cu cimentul, dar simt două brațe puternice care mă apucă și mă mobilizează înainte să cad. Ridic privirea și dau de o pereche de ochi albaștri care mă duc cu gândul la un ocean. Nuanța de albastru îmi este familiară, dar acum nu pot să mă gândesc unde am mai vazut-o. Părul blond îi este ușor ridicat și aranjat, iar zâmbetul pe care mi-l arată mă face să mă dezechilibrez încă o dată, dar strânsoarea lui mă menține dreaptă. Ne holbăm unul la celalalt timp de câteva secunde când aud vocea prietenei mele care îmi spune că a găsit sala.

- Îmi pare extrem de rău, spun eu făcând un pas în spate pentru a scăpa de mâinile sale care încă mă țin strâns. Nu mi-am dat seama că erai aici, spun stânjenită.

- Nu sunt așa micuț, spune el afișând un zâmbet ironic și îmi dau ochii peste cap, apoi îl ocolesc continuându-mi drumul.

Mă îndepărtez și încă îi simt privirea ațintită asupra mea când îmi scutur capul și îmi trec mâinile peste rochie îndepărtând o cută imaginară. Pășim în amfiteatrul plin ochi de oameni și ne pierdem prin mulțime, găsind două locuri în momentul în care vocea decanului răsună la microfonul ce îi acopera gura.