În Căutarea Fericirii

4

Ora de istorie a muzicii trece atât de greu și nu aud absolut nimic din ce zice profesorul. Mă gândesc doar la cât de nebună și paranoică am putut fi și că am facut o scenă de toată frumusețea unui om pe care l-am văzut o singură dată și care nu mi-a făcut nimic. Poate că, de fapt, l-am judecat înainte să am habar cine e și asta m-a făcut să mă comport atât de urât, ceea ce nu-mi stă în fire deloc.

Simt o mână care mă atinge și îmi întrerup gândurile pentru a mă uita la sursa de caldură. Mâna Clarei mă trezește și pare ușor agitată când vede că nu ascultam ce îmi zicea și mă uitam absentă pe geam.

- Resa, ești ok? întreabă parcă temandu-se de răspuns.

- Da, scuză-mă. Mă gândeam în altă parte, spun și încerc să îmi îndrept atenția spre profesor. Are un accent australian ușor de recunoscut, cu toate că înainte de oră am auzit că s-ar fi născut în Italia. E tânăr, nu pare să aibă mai mult de 35 de ani, dar pare pasionat de muzica clasică, în special de operele lui Mozart și ale lui Johann Strauss, ceea ce mă surprinde plăcut. Mozart e unul dintre cei mai mari artiști din toate timpurile și întotdeauna m-a interesat să aflu despre el și viața lui, având în vedere talentul impresionant care l-a consacrat. Restul lecției îmi captează rapid atenția și mă face să mai uit pentru moment de actul meu de copil prost, dar în mai puțin de 5 minute domnul Bosco își strânge lucrurile și iese.

Mă ridic din bancă tăcută și îmi pun lucrurile în geantă gândindu-mă cum să fac să dau de brunetul de la ora de dans pentru că am nevoie de portofel și peste două ore trebuie să fiu la magazinul de chitare; altfel zbor acasă în mai puțin de 2 săptămâni, având în vedere că nu mai primesc niciun ban de nicăieri.

Îmi iau la revedere de la Clara și o asigur că sunt bine, apoi decid să merg la secretariat și să întreb acolo, poate aflu cum îl cheamă și unde dau de el. Locul ăsta e imens și o să îmi ia o gramadă până învăț toate cotloanele, toate sălile și căminele. Întreb câțiva studenți unde pot găsi secretariatul și într-un final ajung într-o aripă secundară, unde sunt doar birouri și cabinete ale profesorilor. O doamnă simpatică îmi face semn că mă pot apropia, iar eu mă conformez.

- Cu ce te pot ajuta, drăguță?

- Bună ziua, voiam să vă întreb dacă ați putea să îmi dați niște detalii despre un elev din anul I de la cursul de dans al domnului pofesor Grass.

- Îmi pare rău, dar nu pot furniza informații personale despre studenți, spune ea și mă privește suspicios.

- Nu, nu vreau informații despre viața lui personală. Uitați, am avut oră de dans dimineață și din greșeală am luat rucsacul unui băiat de acolo și aș vrea să i-l înapoiez. El îl are pe al meu și am acolo lucruri de care am nevoie, spun și îi arăt rucsacul, implorând-o din priviri să nu mă refuze. Vă rog.. spun, iar ea expiră zgomotos în timp ce caută ceva ce seamănă cu o revistă apoi mi-o întinde pe masă și o deschide.

Sunt poze cu toți elevii facultății și cu datele lor. Nici nu știam că există așa ceva, mă așteptam la o bază de date computerizată sau ceva mai sofisticat. Doamna deschide la paginile cu studenții din anul I și îmi face semn să îl caut pe cel pentru care am venit. Mă uit atent la pozele celorlalți studenți și o văd chiar și pe Clara la un moment dat, iar când dau pagina văd o poză cu mine. Încerc să mă concentrez și caut mai departe. Doamne că mulți studenți mai sunt.

Ajung la ultima pagină și îi găsesc poza acolo, printre ultimii. Are o privire plictisită care mă face să mă amuz la gândul că fotograful a avut mult de muncă până să îl facă să zâmbească la poză, la fel ca restul studenților și totuși n-a reușit. În dreptul fotografiei sale observ că stă în același cămin cu mine, la același etaj chiar și că are o bursă pentru dans. Nu-i de mirare la cum dansează sincer. Mai jos, cu litere aurii îi observ numele și înainte să îmi dau seama îmi trec degetele peste ele simțindu-le conturul. HERO POTTERY... Numele ăsta.. Imposibil.. E fratele ei. Și eu care credeam că sunt împreună sau că sunt gata să se cupleze în vreo baie a universității. Îmi dau o palmă mental, apoi îi mulțumesc secretarei și plec spre cămin în speranța că e în cameră sau că măcar a lăsat rucsacul acolo.