6

1.7K 64 1
                                    


Privesc absentă în fața mea și fixez o bucată de piscină de parcă mai am puțin și sar în ea. Lângă mine, Harry, de mai bine de câteva ore, stă nemișcat și mă privește fără să spună nimic.

Încă sunt în stare de șoc și mă mir cum de mai am lacrimi sau cum de mai pot să îmi țin ochii deschiși. Mă simt oribil, iar durerea sufletească o face pe cea fizică să pară o nimica toată. Mintea îmi fuge în o grămadă de părți și nu știu pentru ce să îmi fac griji mai întâi. Pentru că nu mai am părinți sau pentru că am fost exmatriculată de la Conservator pentru absențe. Am rămas în două luni fără familie sau viitor și simt că am rămas și fără suflet.

Dacă mi-aș fi luat măcar la revedere de la ei când am plecat de acasă, dacă am fi petrecut împreună ultimele mele zile acolo.. Sau dacă nu aș fi vrut să plec să studiez nenorocita aia de școală acum totul ar fi fost bine, iar ai mei încă trăiau.

Iar facultatea.. Înțeleg că nu se acceptă atâtea absențe, dar am un motiv întemeiat. Însă până la urmă ce le pasă lor de toate astea. Nu ești prezent, zbori. Oricum pe lista lor de așteptare sunt sute de adolescenți care abia așteaptă să li se spună că li s-a făcut loc.

- Theresa îmi pare atât de rău.. spune pentru a milioana oară bărbatul din fața mea, iar eu simt că vreau să mă bag sub pământ și să nu mai fiu găsită niciodată.

- Oprește-te, spun și îmi întorc greoi capul spre el. Nu am spus că e vina ta și nici nu am gândit-o. Încetează să îți ceri scuze pentru că nici tu și nici nimeni nu ar fi avut de unde să știe ce se va întâmpla, continui și mă poziționez pe marginea piscinei, în timp ce Harry se ridică imediat de jos, parcă speriat de ce urmează să fac.

Îmi deschid cămașa lăsând-o să cadă, trag de bandajul de pe abdomen lăsând la iveală o cicatrice care începe să devină albă apoi sar în apă și rămân pe fundul piscinei. Aici unde nu mai pot auzi nimic mă simt mult mai bine. Nu am nevoie de scuze stupide sau învinovățiri.

Mama îmi spunea mereu că tot ceea ce se va întâmpla în viață are un scop și că nu e dreptul meu să îi judec sau să îi învinovățesc pe cei din jurul meu. Chiar dacă ar fi vinovați.

Mă ridic la suprafață și încep să înot dintr-un capăt în celălalt al piscinei, dar mintea îmi e cu totul în alte părti. E nedrept să rămân fără nimic și mai ales acum, când am tot viitorul în față. Nu sunt capabilă nici măcar să continui afacerile părinților mei. Nu am cunoștințe de doctor profesor universitar, iar în drept și avocatură cu atât mai puțin. De fapt, nu am studii deloc pentru că tocmai ce am fost dată afară de la facultate și nu am unde să mă duc. Sunt în partea cealaltă a continentului, în casa celui care m-a inspirat să cânt și pentru câteva momente chiar uit cine e cu adevărat.

Mă opresc din înotat și îmi mut privirea asupra lui. Stă ca o stană de piatră pe șezlong, iar apusul îi proiectează raze de lumină colorate pe corp. Cum am ajuns eu în starea și în situația asta?

Ies din apă și îi simt privirea ațintită asupra mea când mă deplasez spre o masă pe care sunt prosoapele. Mă șterg de surplusul de apă prefăcându-mă că nu îmi dau seama că sunt urmărită îndeaproape apoi îmi înfășor prosopul în jurul corpului și mă duc lângă el.

- Vreau să mă întorc acasă, spun și îl văd cum rămâne nemișcat privindu-mă.

- Știi că nu e nevoie. Vreau să rămâi aici, spune el iar eu rămân uimită de ceea ce spune și de invitația de a locui în casa lui.

- Harry nu am nevoie de milă și nici să fiu întreținută de nimeni, îi spun și mă simt oarecum jignită de oferta lui.

Știu că nu asta îi era intenția, dar nu pot să nu mă simt oribil când știu că ar trebui să stau aici, în casa lui și întreținută de el. Asta nu sunt eu și nu am nevoie de banii sau mila lui sau a orcărei alte persoane.

În Căutarea FericiriiWhere stories live. Discover now