42

749 43 0
                                    

N-am înțeles până acum ce voiau să spună oamenii cuacele priveliști care îți taie pur și simplu răsuflarea, dar acum mă simt atât de mică și neînsemnată încât mi-e teamă că dacă mai iau o gură de aer o să dispar complet.

Tot orașul e plin de lumini și atât de viu, încât mă simt ca și cum aș privi o poză din acelea editate excesiv pe instagram. Clipesc de câteva ori bune să mă asigur că nu îmi imaginez eu, apoi mă întorc spre Hero și îl surpind făcându-mi o poză atunci când mă încrunt.

- Îți place? mă întreabă râzând atunci când mă întind după telefonul său.

- Glumești cumva? E superb aici, strig ca un copil. De unde știi de locul ăsta?

- Când am venit prima dată în Los Angeles aveam zece ani și am fugit de lângă ai mei pentru că se certau atât de tare încât simțeam cum corpul îmi cedează. Am alergat spre nicăieri, iar din nicăieri am ajuns aici, vocea îi e tremurată, iar acum privirea nu îi mai e ațintită asupra mea, ci asupra unui punct inexistent din fața noastră. De atunci vin aici mereu când simt că nu mai reușesc să ies la suprafață.

Zâmbetul îmi e înlocuit de empatie și știu că nu are nevoie de mila mea, dar nu-mi pot imaginația să inventeze un copil de zece ani alergând cât îl țin picioarele din cauza certurilor dintre părinți.

Ai mei evitau de fiecare dată să secerte când eu eram prin preajmă, dar îi auzeam des când ajungeam pe alee cum țipă unul la celălalt și ce teatru ieftin jucau când intram pe ușă. Cu toate astea, de fiecare dată alegeam să mă pretind că nimic nu s-a întâmplat și voiam să dau impresia că sunt mai proastă decât eram în realitate. Așa îi scuteam și pe ei de explicații și pe mine de drame și mai mult scandal.

- Hei, ești în regulă? mă întreabă îngrijorat în timp ce îmi șterge o lacrimă din colțul gurii.

Nici nu mi-am dat seama cât de afectată am fost de toate detaliile astea minore, dar acum că mi-au jucat farsa vieții mă întreb doar ce a mai fost real și ce au mimat doar ca să creadă lumea că sunt fericiți.

- Da, îmi pare rău, mă gândeam la altceva.

Îmi cutreieră chipul câteva secunde și își dă seama că e mai bine să nu mă întrebe, apoi mă trage în brațele sale, iar eu îmi închid ochii și trag aer adânc în piept, bucurându-mă de mirosul lui.

- Vino, îmi spune și mă trage după el atunci când se îndreaptă spre mașină.

Scoate din portbagaj un coș enorm în care pot să văd deja că e mult prea multă mâncare, iar lângă el o pătură stă așezată perfect.

- Ce-i asta? întreb zâmbind ușor.

- Asta? repetă. Asta e întâlnirea adevărată pe care mi-ai spus că ți-ai dorit-o dintotdeauna.

Îmi face cu ochiul când singura mea reacție e să zâmbesc, apoi ia coșul și pătura și le așează astfel încât să pot vedea permanent imaginea perfectă a Los Angelesului.

Mă simt puțin stânjenită pentru că asta e probabil prima întâlnire relativ normală la care am fost vreodată cu Hero, dar starea mi se risipește rapid atunci când începe să îmi povestească despre cele mai stupide lucruri care par oarecum atât de interesante când sunt rostite pe acordurile vocii lui.

- Ai mai vorbit cu părinții tăi?

Un nod ciudat și apăsător mi se pune în capul pieptului și înghit în sec atunci când încep să vorbesc.

- Nu și nici nu am de gând. Tu ai mai fost pe acolo?

Știu că întrebarea mea e cu dus și întors și o știe și el pentru că zâmbește atunci când îmi răspunde.

În Căutarea FericiriiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum