30

752 43 0
                                    

Așez ultimul dosar pe birou pentru a fi luat de Britney mai târziu, apoi îmi iau haina și mă îndrept spre biroul lui Derek. Simt că discuția de acum o săptămână, când Noah comenta situația mea, a creat o tensiune între noi pe care vreau să o elimin. E unul dintre puținii oameni care mi-au fost alături atunci când rămăsesem fără nimic și n-am de gând să las ceva atât de minor să intervină între noi.
- Pot să intru? întreb după ce bat la ușă, iar Derek îmi face semn să mă apropii.
Se ridică din fața calculatorului și mă îmbrățișează, iar o liniște surprinzătoare îmi umple sufletul. Nu știu cum sau de ce, dar de când l-am cunoscut a fost singurul om care mi-a inspirat bunătate și care a reușit să mă calmeze doar cu o simplă atingere.
- Ce te aduce pe aici? întreabă vesel.
- Voiam să văd ce mai faci. Cum se mai simte Amber?
Numele iubitei sale îi aduce instantaneu un zâmbet pe față și mă gândesc dacă vreodată voi găsi și eu pe cineva care să mă iubească așa cum el o iubește pe Amber.
- E mai bine acum, i-au trecut grețurile.
Are un rânjet ca de copil, iar asta mă face și pe mine să zâmbesc incontrolabil.
- Nu îmi vine să cred că veți fi părinți, spun și îl privesc recunoscătoare.
- Nici mie, zâmbește. E unul dintre cele mai frumoase momente din toată viața mea.
- Cu siguranță, aprob. Abia aștept să o cunosc pe mini Amber și să văd cum te va pune la punct, izbucnesc în râs. Exact ca și mama ei.
Amândoi ne amuzăm copios în urma remarcei mele, însă zâmbetul lui se stinge ușor și îmi evită privirea.
- Hei, spun și mă apropii ușor de el. Ce e cu tine?
Inspiră zgomotos și își mută privirea asupra mea, iar primul lucru care îi scapă de pe buze e cuvântul "Noah". Am vorbit cu el zilele astea, dar era mai mereu ocupat sau tensionat și de fiecare dată când îl întrebam ce e cu el, ezita să îmi răspundă.
- Ce e cu el? Nu vorbește cu mine, spun și îmi încrucișez mâinile la piept, privind prin geamul imens.
- Nu știu exact, dar am auzit că s-ar fi certat iarăși cu Hero.
Numele celor doi în aceeași propoziție nu poate să aducă nimic bine și totuși nu pot să îmi dau seama ce motiv mai au acum pentru care să se ia la harță. Niciunul nu știe că am aflat de conflictul lor vechi și, în ciuda faptului că am tot așteptat și sperat să îmi spună ceva despre asta, niciunul nu a adus vorba despre nimic de genul ăsta. Ce-i drept nici nu am apucat să stau cu vreunul la o discuție mai personală, dar pot sa pun pariu că nici atunci nu ar fi spus ceva.
- Ai idee ce ar putea avea de împărțit acum? întreb.
- Sincer? Chiar am, spune și se întoarce spre mine drept răspuns.
- Ce vrei să spui? Ce legătură am eu de data asta?
- Niciuna.. în mod direct. Dar întâlnirile tale cu băiatul ăla, Morgan, par să îi deranjeze pe amândoi. Și de aici nevoia de a se certa cu cineva probabil că i-a făcut să se certe între ei iarăși.
Răsuflu exasperată și îmi duc mâna la frunte. Nu pot să cred că, deși niciunul nu face niciun pas spre mine sau dacă face imediat renunță, acum nici cu altcineva n-am voie să mă întâlnesc. Morgan e chiar dulce și de la prima noastră întâlnire ne-am văzut aproape zilnic, fără să dăm, însă, de bănuit celorlalți. Nu era intenția noastră să ne vedem pe ascuns, ca adolescenții, dar după reacția lui Hero, am decis că e mai bine, pentru moment, dacă nu știe nimeni. Iar asta face lucrurile oarecum mai interesante, ce-i drept.
- Deci.. începe Derek să vorbească și prelungește cuvântul, semn că e stânjenit de ce urmează să spună. Ce e între tine și băiatul ăsta?
Zâmbetul îi revine atunci când și eu încep să schițez unul, iar când răspunsul meu întârzie să apară, mă împinge ușor de umăr, în joacă.
- Nu știu dacă e ceva, mărturisesc. Adică nici nu ne-am sărutat sau ceva de genul ăsta.
Răspunsul meu pare să îl surprindă pe Derek și, totodată, chiar și eu sunt surprinsă când rostesc asta cu voce tare. Au mai fost ocazii în care ne-am fi putut săruta, dar de fiecare dată Morgan ezita și parcă aștepta ca eu să i-o cer. Însă toată chestia asta mi se pare într-un fel destul de tare, e modul lui de a nu mă presa, cred.
- Dar ție îți place de el? mă întreabă, la fel, ezitând.
- Cam da, răspund stânjenită și îmi las privirea în jos, ca un copil.
Chiar îmi place Morgan. Mi se pare atât de atrăgător când văd că atitudinea lui calmă și drăgăstoasă se manifestă doar față de mine, iar tăria de caracter și respectul impus tuturor celor din subordinea lui mă impresionează întotdeauna. Îmi doresc să mă sărute, dar mă simt prost să o cer eu. Prezența lui mă liniștește oarecum. Are exact același efect ca și Derek asupra mea, iar asta mă face să îl apreciez mai mult de fiecare dată. Nici măcar nu mă deranjează cu ce se ocupă, chiar dacă ar trebui să fie un element cheie în legătura noastră, însă când sunt împreună uit de fiecare dată cine e în realitate.
- Și cu Hero cum rămâne?
- Ce să rămână? Nu am nicio obligație față de el sau altcineva, spun plat.
- Nu mă refer la asta, Theresa. Ci la sentimentele tale pentru el, insistă Derek.
- In momentul ăsta, sentimentele mele pentru Hero se sting pe zi ce trece, mărturisesc. Nu e cine credeam eu că este.
- Și cine credeai tu că este?
- Nu știu.. nu mi-am făcut o imagine clară despre el niciodată. Dar modul în care mă tratează, ca pe o cârpă de care se șterge la nevoie, iar apoi o aruncă pe jos, nu e ce îmi doresc eu de la omul de lângă mine.
Derek nu mai spune nimic, doar mă privește empatic, iar eu îmi îndrept spatele. Cred fiecare cuvânt pe care l-am rostit acum și ajung încet la concluzia că focul pe care îl aprinde Hero în mine nu e decât o pasiune de moment care, odată cu fiecare gafă pe care o face, se stinge ușor. Acum mă întreb doar dacă am fost cu adevărat îndrăgostită sau dacă e iubirea năbădăioasă din adolescență de care toți vorbesc. Mă gândesc încontinuu la diferențele dintre el și Morgan și, de fiecare dată, îmi dau seama că nu întotdeauna fiorii pe care ți-i dă o persoană sunt ceva bun. Iar în cazul meu încep să cred că am făcut o confuzie între fiorii dragostei și ai fricii. Scăpările și comportamentul lui Hero față de mine în momentele dificile sunt oglinda adevăratului el, nu scenele în care mă sărută și spune că are nevoie de mine.
Telefonul îmi vibrează în geantă, iar când numele lui Morgan se arată pe ecran zâmbesc instantaneu.
- Trebuie să plec, spun și îi arăt lui Derek ecranul telefonului, iar el încuviințează zâmbind.
- Te iubesc mult, știi asta, da? vocea lui îmi dă fiori atunci când răsucesc mânerul ușii. Ai grijă de tine, spune, iar eu zâmbesc, mai mult pentru mine, când ies din biroul prietenului meu și alerg spre ieșirea din clădire.
- Bună frumoaso, spune Morgan când mă așez confortabil lângă el.
- Bună și ție, răspund toată un zâmbet.  Unde e toată graba?
- Am o surpriză pentru tine și trebuie să ajungem acolo în jumătate de oră, de asta am tot sunat, se scuză stânjenit.
- Surpriză? Ce surpriză?
- Dacă ți-aș mai spune nu ar mai fi surpriză, râde și caută în torpedou o bucată de satin roșu. Uite, leagă-ți asta în jurul ochilor.
Mă uit la el reticentă, apoi la panglică și ezit, în timp ce el îmi întinde materialul.
- Nu-ți face griji, nu te omor, râde nervos când își dă seama că e puțin ciudat să îl las să mă ducă undeva fără să văd unde, dar privirea sa plină de stânjeneală mă înmoaie și clachez. Înfășor satinul în jurul ochilor, apoi mă las pe spate, în timp ce el își odihnește mâna pe genunchiul meu.
Câțiva ani lumină mai târziu Morgan oprește motorul mașinii și mă ajută să ies, iar strigătele oamenilor din jur și sunetele cunoscute ale motoarelor îmi dau de înțeles că suntem pe o pistă. Mă sprijin de bărbatul de lângă mine și fac vreo zece pași când satinul cade de la ochii mei, iar când observ unde sunt rămân cu gura căscată. Știam că zilele acestea trebuie să fie cursele de formula unu, însă nici nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să privesc una atât de aproape.
- Nu îți place unde te-am adus? vocea tristă a lui Morgan se aude lângă mine și realizez că nu am spus nimic despre gestul lui.
- Nu fi prostuț, cum să nu-mi placă? Locul ăsta e un adevărat paradis, zâmbesc și îl îmbrățișez.
- Atunci vino, mă apucă ușor de mână și mă trage mai aproape, împletindu-și degetele cu ale mele. Vreau să cunoști pe cineva.
Îmi face cu ochiul și zâmbește, lăsându-mă să mă holbez la el. Trebuie să recunosc.. arată într-un mare fel și nu mă mir că toate fetele de pe aici întorc privirea după el.
Ne strecurăm prin mulțime și trecem de un paznic imens, care seamănă mai mult a dulap decât a om, apoi ajungem pe holurile vestiarelor. Mă uit agitată în jurul meu, iar când sunt gata să întreb ce căutăm aici, ajungem la vestiare unde sunt piloții. Emoțiile aproape că mă fac să leșin, iar gura mi-e încleștată, însă Morgan pare să nu aibă nici cea mai mică urmă de agitație. Se desprinde de mine ca să dea mâna cu ceilalți, apoi îmi rostește numele apăsat, iar bărbații îmbrăcați în salopete albe se apropie de mine și îmi zâmbesc atunci când facem cunoștință.
- Noi mergem sus, spune Morgan când ajunge lângă mine și mă ia de mână. Rămâne valabilă cina, da?
Bărbații îi răspund afirmativ și după câteva glume și alte strângeri de mână pleacă spre mașini, iar noi ne îndreptăm spre cabina sponsorilor.
- De unde cunoști piloții de formula unu? întreb aproape strigat, iar el râde.
- I-am întâlnit acum câțiva ani, în Miami, printr-un prieten comun și de atunci am rămas în relații destul de bune.
- Vrei să spui că ei.. știi tu? întreb ezitant.
- Mă întrebi dacă se droghează? reia întrebarea, dar de data asta cu subiect și predicat, iar eu aprob din cap. Nu, acum nu. Când i-am cunoscut o făceau însă s-a aflat și li s-a spus că dacă vor continua vor fi dați afară pe bază de dopaj. Asta le-a fost îndeajuns ca să termine cu prostiile alea.
- Prostii? Vrei să spui că tu nu iei?
Morgan se întoarce brusc spre mine și mă simt puțin prost că am spus-o atât de direct, dar chiar sunt curioasă dacă ia droguri.
Își ridică o sprânceană și înghite în sec înainte să răspundă.
- Tu ce crezi?
- Păi nu știu.. dar din moment ce le vinzi trebuie să le fi încercat, nu?
Râde și mă privește drăgăstos atunci când îmi dă o șuviță rebelă după ureche.
- Nu m-am drogat niciodată, Theresa. Nu tot ce se aude despre mine e adevărat.
Zâmbesc și îmi întorc privirea spre oamenii din jur, iar când văd o toaletă mă scuz și mă duc să mă asigur că sângele nu mi-a pătat pantalonii.
Mă analizez câteva secunde în oglindă, apoi ies, întreptându-mă spre locul în care Morgan mi-a spus că mă așteaptă.
O senzație stranie îmi cuprinde stomacul și simt cum cineva mă privește îndeaproape din spate, iar când mă întorc ultimul lucru de de care sunt conștientă e batista care mi se pune la nas, ca mai apoi să leșin și să fiu luată pe sus din mijlocul mulțimii.

În Căutarea FericiriiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum