În Căutarea Fericirii

38

Cred că sunt mai bine de două ore de când nu m-am mai mișcat și nici nu am scos vreun sunet. Hero m-a închis într-o cameră din imensa casă la care m-am holbat când am ajuns și tot ce am ăn cap e faptul că cineva își bate joc de mine cu siguranță. E imposibil să trăiască ambii și să apară aici după atâtea luni ca și cum totul ar fi normal. Iar prezența lui Hero aici e lucrul pe care îl pricep cel mai puțin. Ce naiba caută el aici? De ce nu mi-a spus nimic despre toate astea?

Mă străduiesc să nu cred că părinții mei fac parte din lumea afacerilor cu droguri și trafic de persoane, dar eșuez lamentabil căci fiecare propoziție începută în subconștientul meu duce în același loc.

Ușa se deschide cu un scârțâit slab, iar de după ea Hero se apropie timorat, poate chiar speriat. Mă privește în permanență și îmi dă senzația că nu știe cum să se comporte cu mine sau ce să îmi spună. Se așează lângă mine, pe pat, apoi își ațintește privirea în același loc cu a mea. Inima îmi tresare când îl simt atât de aproape și mă abțin cu greu să nu mă agăț de gâtul lui și să mă mint că nimic nu s-a întâmplat. Totuși partea mea rațională încă are o putere destul de mare asupra mea și decid să stau lipită de peretele din spatele meu și să gândesc bine fiecare cuvând pe care vreau să îl scot pe gură.

- Spune-mi ceva, Theresa, mă imploră. Țipă la mine, înjură-mă, lovește-mă, orice. Știu că ești nervoasă pe mine și ai tot dreptul, dar vreau să mă înțelegi și pe mine.

Și-a schimbat poziția și s-a apropiat de mine, însă atunci când își întinde mâna să mă atingă mă retrag imediat.

- Să te înțeleg, repet batjocoritor și pufnesc amuzată. Ce vrei să înțeleg? Că ți-ai bătut joc de mine și că m-ai mințit în față? Știai că ai mei trăiesc și nu mi-ai zis niciodată nimic.

Mă privește și încearcă să intervină, dar nu îi dau ocazia.

- Nu sunt nervoasă pe tine, n-am de ce pentru că nu meriți efortul sincer. Sunt dezamăgită de mine că te-am crezut, că am avut încredere în tine și că am fost o proastă pentru că te-am iertat de prima dată.

Fiecare cuvânt pe care îl spun îmi face inima să sângereze și mai rău este că pațial chiar cred ce spun. Chiar sunt dezamăgită de mine și mă doare că am avut încredere, iar el m-a trădat, însă faptul că nu sunt nervoasă pe el e cea mai mare minciună de pe pământ. Sunt frustrată, enervată și îmi vine să îl plesnesc în momentul ăsta, însă știu că nu aș rezolva nimic.

- Theresa crede-mă că nu am știut nicio secundă că sunt părinții tăi, îți jur.

Ceea ce spune îmi captează brusc atenția și îmi vine să mă plesnesc singură, însă chiar îl cred. Privirea lui pare atât de sinceră, iar modul în care mâinile îi tremură mă face să vreau să îl ating ca să îl pot liniști. Îmi mușc interiorul obrazului și nu scot niciun sunet atunci când trage aer în piept.

- Atunci când am vorbit cu tine să venim aici am cerut să discut cu cei mai sus puși șefi de aici și să le cer personal mutarea. În ziua în care mi-ai spus că nu mai vrei să vorbești o perioadă cu mine am aflat că sunt de fapt părinții tăi și am tot încercat să găsesc un mod să îți spun asta. Am vrut să stau deoparte și să îi las pe ei să ți-o zică, așa cum mi-au cerut, însă atunci când le-a spus că nu o să îți ascund asta m-au amenințat și am fost urmărit zilnic încontinuu.

Face o pauză și de data asta nu mă mai retrag atunci când îmi ia mâinile în ale sale și le duce în dreptul inimii. Bătăile sunt atât de rapide încât am impresia că o să îi sară din piept și ochii încep să îi lăcrimeze.

- Trebuie să mă crezi, iubito. Nu sunt om fără tine, nu pot să dorm, să mănânc, să fac nimic.

Apelativul lui îmi face simțurile să amorțească, iar stomacul mi se strânge.