În Căutarea Fericirii

31

Zgomotele puternice care se aud în fundal mă fac să tremur din toate încheieturile, iar vocile pe care abia dacă le disting mă sperie și mai tare. Sunt legată și de mâini și de picioare și cred că stau într-o dubă sau ceva de genul ăsta. Sacul negru de pe capul meu nu doar că mă face să mă sufoc, dar îmi alterează orice simț.
Nu-mi amintesc nimic. Nici cum am ajuns aici, nici vreo voce pe care să o pot recunoaște și sincer nu știu cum de nu am simțit când am fost luată pe sus. Din momentul în care am ieșit din baie nu îmi pot aminti nimic. Mă întreb dacă Morgan mă caută sau ceva de genul ăsta.
Țipetele și bubuiturile din exterior îmi dau fiori și având în vedere că ecoul e atât de pronunțat cred că sunt într-un depozit sau ceva măcar pe-aproape. Totuși nu pot să îmi dau seama ce mama naibii am făcut de am ajuns aici. Din câte îmi aduc eu aminte nu m-am certat cu nimeni și nici nu am făcut vreo chestie pentru care să merite să fiu răpită.
Vocile bărbaților se aud din ce în ce mai tare și aud cum ușile dubei sunt deschise, iar eu sunt trasă afară și împinsă până la un scaun. Funia de la mâini și la picioare îmi rănește pielea, dar pare să nu fie îndeajunsă căci simt cum cineva mă lipește de bucata de lemn rece cu bandă adezivă. Super.
Bucata neagră de material îmi este trasă brusc de pe față și am nevoie de câteva secunde bune până să îmi obișnuiesc ochii cu lumina puternică. În jurul meu sunt bărbați îmbrăcați în negru, unul mai înalt și măi musculos decât celălalt și fiecare are câte un pistol fie în mână, fie băgat în bata pantalonilor. Soarele care îmi bate direct în față mă incomodează teribil, însă în doar câteva secunde lumina sa este blocată de o siluetă zveltă.
- Bine ai venit în iad, îmi șoptește la ureche rânjind, apoi își aduce buzele aproape de obrazul meu.
Fața îmi e aspră din cauza lacrimilor uscate pe obraji, iar hainele de pe mine sunt pe jumătate rupte. Îmi doresc să țip în gura mare și să îi spun cât de idiot este însă nu cred că asta ar fi în avantajul meu. Cu toate astea, nu pot să tac nici atunci când viața mea depinde, evident, de un fir de ață.
- Cine ești și ce vrei de la mine?
Vocea îmi e gâtuită și răgușită, iar asta îi provoacă amuzament blondului cu ochii albaștri care mă studiază înamănunțit.
- Mi-e greu să cred că nu știi ce vreau de la tine, răspunde ironic. Doar ești fată deșteaptă, sau cel puțin așa susține Morgan.
Morgan.. numele lui îmi dă un fior teribil rostit atât de dur, iar în minte îmi vine un singur cuvânt. TRAFIC.
Îmi aduc aminte că am fost avertizată de afacerile lui și de faptul că niciodată nu îi poți cere ceva fără să plătești un preț pentru acel lucru, iar acum se pare că ăsta e prețul meu. As vrea să pot avea mâinile libere doar ca să mă pot lovi singură, dar cred că în momentul ăsta e mai bine că sunt țintuită de un scaun, căci altfel m-aș distruge singură. Cum pot fi atât de proastă să cred că unul dintre cei mai mari traficanți din tot statul mă va lăsa să umblu pe aici când eu știu perfect cu ce se ocupă și unde își ține afacerile ascunse. Creierul mi-e blocat pentru câteva secunde, apoi începe să deruzele scenele în care Hero îmi trântea în față, clar și răspicat, cât de naivă și cât de proastă sunt pentru că mă bag în lucrurile care sunt cele mai periculoase. Până și Max părea terifiat de prezența lui Morgan și totuși pentru mine, se pare, astea n-au fost semne destul de fondate ca să mă țin departe de el.
Deși într-un depozit, plină de machiaj întins pe față, cu hainele făcute bucăți și lipită de un scaun, nu mă pot abține și încep să râd isteric, spre uimirea tuturor bărbaților din jurul meu. Râsul îmi e aproape înfricoșător, demn de filmele de groază în care un bolnav de ospiciu râde după ce a măcelarit o casă întreagă, însă nu mă pot controla. Mă amuză că niciodată nu sunt în stare să mă învăț minte. Niciodată nu mă țin departe de probleme.
Agitația din jurul meu se diminuează semnificativ când se aud motoarele unor mașini și, deși avertizată să încetez cu râsul, nu pot să termin, ceea ce îl determină pe blondul din fața mea să mă lovească peste față atât de tare încât sângele îmi pătează fața și hainele imediat.
Lumina soarelui începe să pălească, iar pe ușile depozitului intră Morgan cu Jessie, îmbrăcați la patru ace și cu o nonșalanță dezgustătoare. Stomacul mi se întoarce pe dos când îmi dau seama cu ușurință că nu par impresionați de imaginea mea jalnică, ci sunt mai degrabă preocupați dacă cineva bănuiește ceva.
- Totul merge conform planului? întreabă Jessie unul din bărbații care mă supraveghea și zâmbește satisfăcut când raportul primit pare să corespundă cerințelor.
- Draga mea Theresa.
Vocea lui Morgan răsună în jurul meu și îmi zgârie timpanul, iar eu las capul în jos, refuzând să îl privesc.
- Nu ai de gând să te uiți la mine? întreabă agasat și mă apucă de bărbie. Privește-mă ca să îți pot vedea ochișorii aceia minunați.
Îmi ridic privirea și îi întâlnesc ochii, însă nu seamănă deloc cu ceea ce am văzut până astăzi. Pare alt om acum, aici, plin de sine și profitând de putere, iar zâmbetul cretin îi piere încet când ochii mei nu trădează nicio emoție. Nu mi-e frică. Nici de el, nici de prietenii lui și nici de ce îmi poate face. Mi-e doar jenă de propria persoană căci sunt atât de naivă încât am crezut că ar fi putut simți ceva pentru mine.
- Ce-i? Nu îți place ce vezi? întreb cu vocea plată când ochii i se plimbă de-a lungul chipului meu.
Nu îmi răspunde, iar asta pare să nu îi convină lui Jessie, care se apropie de noi și îi șoptește ceva la ureche.
- Ai putea măcar să îmi dai niște apă, vorbesc, iar Morgan îi face semn unul puști să aducă o sticlă de plastic pe care mi-o pune la gură. Știi, ai fi putut să te scutești de tot tărăboiul ăsta și de timpul pierdut și să mă răpești încă de prima dată când a venit la tine. Era mai eficient.
Îndrăzneala cu care îl înfrunt îl surprinde și pe ceilalți din jurul lui la fel, însă după privirea pe care mi-a aruncat-o când a văzut că nu sunt speriată, sunt absolut sigură că nu îmi va face nimic indiferent de ce voi spune. Are nevoie de mine în condiție relativ decentă.
- Ai o gură cam mare pentru cineva care e mai mult mort decât viu, întrerupe Jessie.
- Iar tu un creier mai mic decât am crezut prima dată când te-am întâlnit, răspund sarcastic și pot auzi câteva râsete înfundate prin spatele meu.
Jessie se încordează și pășește spre mine, însă Morgan îl împiedică să treacă de el și să mă atingă.
- Deci ce vreți de la mine? întreb într-un final.
- De la tine? Nimic, răspunde Jessie. În schimb iubitul tău ne-ar fi de foarte mare ajutor.
Iubit? Ce iubit? Sau.. beculețele încep să mi se aprindă. Totul e despre Hero. El nu era doar un curier, ci era partenerul lor. Dar dacă tot nu voiau să îl lase să plece, atunci de ce au mai făcut-o? Și care e rolul meu aici?
- Nu înțeleg, spun cu voce tare privindu-l pe Morgan. De ce l-ați mai lăsat să plece și ce legătură am eu în toată povestea asta?
Brunetul se întoarce cu spatele la mine și își duce mâinile la ceafă, apoi se răsucește și își trage un scaun pentru a se poziționa în fața mea.
- Hero e unul dintre cei mai buni șoferi pe care i-am întâlnit vreodată, iar de când a ajuns lângă noi șefii au tot prins atât drag de el încât a ajuns să fie la nivelul la care eu pot doar să visez. În câteva luni a reușit să se întâlnească cu oameni care sunt în afacerea asta de ani, iar când i s-a propus să plece în Londra ca să mențină afacerile de acolo a spus că nu poate pleca din Washington sub nicio formă. Nici cele mai mari rugăminți nu i-au fost suficiente și nu a vrut să plece de aici doar din cauza ta.
Stomacul mi se strânse și inima îmi ajunge la dimensiunea unui purice. Tot ce spune Morgan pare rupt dintr-un film polițist pe care evident că îl consideri irealizabil în viața reală. Încerc să mi-l imaginez pe Hero lângă oamenii ăștia, pricepându-se de minune la păcălit oameni și la racolat fete, însă creierul meu nu vrea să perceapă informația. Nu pot sa accept nimic din ce aud și totuși, când Morgan îmi spune că eu sunt singurul motiv pentru care Hero nu a vrut să plece în sufletul meu ia viață o fărâmă de fericire, chiar de ușurare pentru că e cu adevărat posibil ca băiatul acela să simtă ceva real pentru mine. Știu că sună patetic. Eu sunt patetică căci, chiar și după ce am spus că încep să îl uit și după ce am încercat să mă conving că de fapt nu simt pentru el ceva serios, sunt încă disperată să aud că în inima lui e loc și pentru mine.
- Înainte cu o seară ca tu să vii la mine Hero mi-a spus că nu va părăsi orașul atâta timp cât va mai avea o speranță că tu îl vei alege pe el, iar asta m-a determinat să încerc și eu, poate poate voi reuși să te rup de el. Însă ce să vezi, atunci când te-a văzut cu mine a vrut să plece de tot din afacere, iar eu am căzut de prost și vinovat în fața șefilor.
Inima îmi bate la o viteză înnebunitoare și un zâmbet slab îmi apare pe față când Morgan îmi confirmă repetat că eu sunt atât de importantă pentru Hero, iar el e conștient de asta căci se încordează și mai mult.
- În locul tău nu aș zâmbi, râde Jessie lângă noi. Acum e momentul în care afli adevăratul motiv pentru care ești aici acum.
Siguranța pe care el și prietenul său o au îmi dă fiori și mă uit când la unul când la altul încercând să nu mă gândesc la soluția pe care au găsit-o ca să îl facă pe Hero să plece.
- Cum știm toți că prostul ăla nu va pleca de aici fără tine, va fi mai bine dacă te va ști moartă, așa toată lumea câștigă, nu? Jessie râde, iar Morgan își lasă capul în jos. El va pleca și va face ce știe mai bine, iar tu vei rămâne aici, fericită că ai scăpat de un băiat care te face să suferi. Toată lumea e fericită, nu?
Râsul colorat care se aude din gura blondului pare mult mai înfricoșător decât al meu, iar acum încep să îmi dau seama de ce se poate întâmpla dacă nu scap sau dacă rămân aici și Hero chiar pleacă la Londra.
Zilele trec groaznic de încet și camera dărăpănată în care stau închisă abia dacă mă lasă să văd lumina zilei. Cred că am aproape o săptămână de când am încercat fiecare mod posibil de a scăpa din infernul ăsta și nimic. Am reușit doar să enervez pe toată lumea și să îi aprind dorințele scârboase ale blondului care m-am lovit când am ajuns aici. De cel puțin cinci ori a încercat să profite de momentele în care Morgan și Jessie nu erau aici ca să mă poată viola, însă nu i-a ieșit niciodată. Deși idioți, niciunul dintre cei doi nu i-au lăsat pe bărbații de aici să mă lovească sau să îmi facă ceva mai mult, iar asta cred că a fost unica dovadă de omenie pe care am văzut-o la ei.
Sunt două zile de când am refuzat și apa și mâncarea, iar repercusiunile încep să apară. Abia mă pot ține pe picioare când Jared, unul din bărbații care mă păzesc, mă trage după el spre hala în care am ajuns săptămâna trecută, iar când intru în încăperea luminată de neoane singurul lucru pe care îl pot distinge e imaginea neclară a lui Hero. Nu sunt sigură dacă delirez sau dacă e chiar adevărat, dar îl văd cum atunci când îmi observă prezența răsuflă ușurat și aleargă spre mine. Mă ia în brațe și îmi sărută creștetul capului, apoi îi spune lui Lucas să mă ia de acolo, în timp ce el îi lovește pe Jessie și Morgan sub ochii critici ai unor bărbați îmbrăcați la costume mult prea scumpe și elegante pentru locul ăsta.