18

1K 45 0
                                    


Mă strecor încet pe lângă patul lui Hero și mă așez pe scaunul de lângă el. Tăcerea asta e mult prea stânjenitoare și incomodă, așa că inspir adânc și încep să vorbesc pe un ton calm.

- Ce e în capul tău? Ce vrei să demonstrezi?

- Nu vreau să demonstrez nimic, dar nu puteam să îl las pe Max să își bată joc de tine și să scape nepedepsit, spune serios și nici măcar nu mă privește.

- Poftim? întreb stupefiată. Hero, nu Max e cel care și-a bătut de joc de mine, ci voi. Voi sunteți cei care m-au băgat în asta de la bun început.

Își întoarce capul brusc spre mine și are o expresie îngrijorată și nemulțumită în același timp. Încerc să nu mă enervez pentru că încearcă să dea vina pe altcineva pentru faptele lui și schimb subiectul ca să evit o altă ceartă, care doar i-ar agrava starea.

- Hero, nu poți continua să te bați și să ajungi în stările astea. Ești dansator și avem un spectacol într-o săptămână, iar tu ești într-un pat de spital și abia dacă te poți mișca. Ce e cu tine?

- Nu știu.. Chiar nu știu ce m-a apucat, dar oricum.. nu sunt sigur că mai vreau să continui cu asta.. spune cu glas stins.

- Cum adică? Cu ce nu mai vrei să continui? Despre ce vorbești?

- Eu.. nu mai sunt atât de sigur că îmi doresc să studiez Conservatorul.

Rămân șocată de ceea ce tocmai am auzit și mă chinui să analizez informația, dar mi-e prea greu să o fac.

- Poftim? Despre ce vorbești, Hero.. Muzica și dansul sunt parte din tine. De ce să renunți la talentul tău?

- Nu e vorba că vreau să renunț la talent, doar că.. să fiu în prezența mașinilor și a circuitului în tot timpul ăsta m-a făcut să realizez că pasiunea mea e cu adevărat alta. Și doar pentru că mă pricep la ceva, nu înseamnă că asta trebuie să și fac pe viitor.

- Hero tu îți dai seama câți oameni și-ar dori să aibă măcar jumătate din talentul tău? Ai idee ce tocmai ai spus? Nu poți. N-o să te las...

Vorbesc repede și mă învârt prin cameră, iar în mintea mea e un sigur gând. Ce mă fac eu dacă el nu va mai fi acolo.. lângă mine, zilnic. Știu că e egoist și că mă gândesc la mine, dar oricum.. asta e ceea ce îl face fericit, asta e ce trebuie să facă și nu se poate lăsa influențat de o alegere de moment. E imposibil să se lase de facultate. Ca să ce? Să conducă mașini toată viața?

- Vino aici, îmi șoptește și îmi intinde mâna ca să mă apropii. Încă nu m-am hotărât și oricum, trebuie să termin anul, dar am vrut să fii prima căreia îi spun pentru că..

Se oprește și mă privește sceptic în privința continuării frazei, dar eu îi fac semn să termine fraza.

- Te-am văzut acolo, te-am văzut în preajma mașinilor și cred cu tărie că locul tău e acolo. Al nostru..

- Despre ce vorbești.. nu! Locul meu e în facultate, nu acolo. Eu nu..

- Bine, hai să lăsăm discuția asta pentru altă dată, mă întrerupe și mă trage mai aproape, forțându-mă să îl îmbrățișez peste pat. Trebuie să ajung acasă, dar nu cred că mă pot confrunta cu ai mei de unul singur..

- Despre ce vorbești.. Zoey e chiar aici.

- Te rog, pufnește el. Ultima persoană de care vreau să aud acum e Zoey și de asta i-am amenințat pe toți de aici că dacă lasă pe altcineva înăuntru, în afară de tine, o să găsesc o cale să îmi tai venele, râde, iar eu mă încrunt.

În Căutarea FericiriiWhere stories live. Discover now