Dragostea nu are limite

Capitolul 30

Codrin povestește:

,, Codrin! Trebuie să mă ajuți! Amintește-ți de mine! Nu se poate să fi uitat chiar totul.''
Același vis mă bântuie mereu de când am uitat cine sunt.
Deschid ochii speriat și vreau să mă ridic din pat dar realizez că nu sunt singur.  Încerc să mă ridic fără să o trezesc.
- De ce naiba sunt gol? Și de ce mă doare capul atât de tare? Zic în șoaptă după ce mă dau jos din pat. Fata din pat se trezește și mă privește zâmbitoare.
- Cleo!?! Oh, nu. Asta nu e bine. Zic și îmi i-au pe mine halatul de baie de pe marginea fotoliului.
- Ce s-a întâmplat? Mă întreabă și se ridică din pat.
- Cleo, ești goală! Zic și mă întorc cu spatele.
- De ce te comporți așa? Sunt chiar așa respingătoare?  Îmi zice și simt cum cele două mânuțe îmi cuprind mijlocul.
- Cleo! Strig și mă retrag din brațele ei.
- Nu înțeleg de ce te comporți așa cu mine, aseară nu te-ai plâns... Îmi zice și mă întorc spre ea.
- Să mă plâng? Despre ce vorbești? Zi-mi te rog că nu s-a întâmplat nimic! O privesc cum își ascunde trupul gol cu cearșaful patului.
- Dacă crezi că asta înseamnă nimic... Îmi zice și îmi face semn la hainele noastre de pe jos.
- Cleo, îmi pare rău dar trebuie să pleci. Zic și îi fac semn spre ușă.
- Nu pot să cred că așa te comporți cu mine! Ți-am fost tot timpul alături , am avut grijă de tine! Nu înțeleg de ce mă respingi!?!  Îmi zice apoi își culege hainele de pe jos și se duce la baie. După câteva minute își face apariția, îmbrăcată și mă privește fără să spună nimic.
- Cleo... uite, nu vreau să mă crezi un idiot dar dacă s-a întâmplat ceva între noi, a fost doar un moment în care am lăsat garda jos. Îmi pare rău dar cum ți-am mai spus... Nu poate fi nimic între noi.
- De ce? De ce nu poate fi nimic între noi? Cum poți iubi o persoana pe care ai uitat-o și nu mă poți iubi pe mine! Cum poți iubi o nebună? Strigă și se oprește brusc ca și cum nu trebuia să spună ce tocmai a spus.
- Ce ai spus? Cleo! CE AI SPUS? Strig la ea când îmi dau seama ce a vrut să spună.
- Ai dreptate. Trebuie să plec... Zice și se îndreaptă spre ușă.
- NU! NU PLECI NICĂIERI! Strig și o prind de mână întorcând-o din drum.
- Au! Codrin, mă doare! Țipă și încearcă să își elibereze mâna.
- Vorbește! A fost aici! Amalia a fost aici, nu? 
Mă privește fără a spune nimic iar asta mă enervează la culme. Privesc prin cameră câteva minute apoi mă uit la ea.
- Totul e o minciună, nu e așa? Desigur că e. Și știu și cine te-a pus să o faci! Pleacă! Țip nervos la ea.
- Nu, Codrin! Așteptă... Zice încercând să mă oprească.
-  Atunci voi pleca eu. Dacă te vrea atât de mult, atunci să rămână cu tine! Mă îmbrac rapid și ies pe ușă cu Cleo țipând după mine.
Cobor scările spre bucătărie și mă întâlnesc cu mama.
- TU! Întotdeauna ai avut ceva împotriva ei, împotriva noastră și ce înseamnă toate astea? Zic și o privesc pe Cleo.  Ce căuta dezbrăcată în pat cu mine?
- Nu știu la ce te referi, dragule. Îmi zice mama părând nevinovată.
- Chiar credeai că sunt atât de prost să cred toată povestea asta?  Unde e Amalia mamă? Țip nervos la ea.
- Care Amalia? Despre ce vorbești? Dragule, cred că se agravează lovitura de la cap. Zice și o privește urât pe Cleo.
- Rămâi cu ea, mamă! Eu am plecat!