Dragostea nu are limite

Capitolul 20

Victor povestește:

Tocmai i-am spus dragei mele soții că nu mai vreau să avem un viitor împreună. Știu că o doare și pe mine mă doare dar...
- Domnule și doamnă Rox?
Gândurile îmi sunt alungate de doctorul care tocmai a ieșit din sala de operație.
- Da! Zic eu în timp ce Claudia își șterge fața plină de lacrimi și îl privește doar.
- Sunt doctorul Dan, puteți să mă însoțiți vă rog?
- Desigur. Zic eu și îl urmez împreună cu Claudia într-un birou din apropiere.
- Luați loc, vă rog. Aș dori să vorbim despre starea fiului dumneavoastră. Mai întâi aș vrea să adaug că am făcut și facem tot ce ne stă în putință ca totul să fie bine.
- Mulțumim. Dar ce vreți să spuneți cu asta domnule doctor? Zic în timp ce îmi trec privirea de la Claudia, la doctor.
- Domnule Rox, operația a decurs bine. Fiul dumneavoastră a fost împușcat în abdomen, am reușit să îndepărtez glonțul.
- Stați puțin! Ați zis că a fost împușcat? Împușcat? Fiul meu a fost împușcat? O privesc pe Claudia care își frânge mâinile în timp ce privește podeaua.
- Nu ați văzut rana? Credeam că știți. Ne zice acesta nedumerit.
- Am văzut rana. Dar am crezut că a fost înjunghiat. E incredibil. De ce ar fi fost împușcat, e un băiat atât de bun.
- În astfel de cazuri, implicăm și poliția. Ei vor rezolva cazul. Sunt sigur!
Asta dacă nu îl găsesc eu primul pe cel care a facut asta! Nu vor mai avea ce să investigheze!
- Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare la fiul dumneavoastră este lovitura pe care o are în zona capului. Este destul de gravă și asta l-a făcut să intre în comă.
- COMĂ?!? Oh Dumnezeule! O aud pe Claudia exclamând, punându-și fața în palme plângând. Ceva mă reține din a o calma, simt ca merită să sufere.
- Aveți idee cât timp va fi așa?
- De obicei durează de la câteva ore la câteva luni sau în unele cazuri mai grave, chiar ani.
- Ani ?!? Imposibil! Nu pot crede așa ceva! Zic panicat și sar de pe canapeaua pe care eram așezat.
- Domnule Rox, vă rog, am zis că în cazurile mai grave. Nu cred că la fiul dumneavoastră va fi cazul. E datoria mea să vă aduc la cunoștință orice detaliu despre gravitatea fiecărei situații.
- Îl putem vedea? Îi zic nemaiputând asculta lucrurile astea.
- Sigur. Urmați-mă.
Îl urmăm îndeaproape până ajungem în fața unui salon.
- După cum v-am zis este în comă. Posibilitatea de a vă auzi e mică dar totuși, încercați.
Acesta deschide ușa și observ că e singur în salon.
- Vă las singuri. Dacă se întâmplă ceva chemați-mă. Zice acesta închizând ușa.
Merg ușor spre patul unde este Codrin. Îl privesc, este monitorizat de aparate care îi măsoară ritmul cardiac, saturația de oxigen iar hrana și hidratarea e artificială. Este bandajat în zona capului și are câteva vânătăi pe față. Are mâinile pe lângă corp iar pe mâna stângă are o branulă prin care îi este administrat un lichid incolor.
Mă așez ușor pe marginea patului și îl i-au de mână. Îl mângâi pe frunte dându-i câteva șuvițe la o parte.
- Codrin...? Mă poți auzi? Îmi pare rău că nu am fost alături de tine băiete. Îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu tine, cum ar face un tată adevărat. M-a preocupat mai mult munca și dorința de ați oferi un viitor din care să nu îți lipsească nimic, dar nu mi-am dat seama că eu eram cel care lipsea cel mai mult din viața ta... Trebuia să îți fiu alături tot timpul. Trebuia să i-au măsuri atunci când am văzut că familia noastră se destramă. Atunci când ai plecat de acasă, știam că ai plecat pentru ea. Te-am înțeles, tot timpul te-am înțeles, știi asta. Tot timpul vorbeam și îmi ziceai ce te apasă. Trebuie să te întorci înapoi la mine, te implor. Am nevoie de tine fiule!
Nu mă mai pot abține și încep să plâng și să tremur parcă descărcând toată durerea ce am adunat-o în tot acest timp. Simt că nu mai pot ține în mine toată nefericirea de care am parte în viața asta. Soția mea, singura femeie din viața mea pe care o iubesc ca ceva ce nu am mai avut până acum, mă înșeală iar acum singurul meu fiu pe care îl iubesc ca pe ochii mei este în spital și nu știu dacă se va trezi vreodata. Mi-e frica că mă vor pune să fac o alegere care îi va schimba cursul vieții. Acea alegere care se întâmplă atunci când el nu va mai da nici un semn că se va trezi. Mă vor pune să îl deconectez de la aparate și atât timp cât va rezista, va rezista, iar după aceea totul s-a terminat. Viața mea s-a terminat...
Simt o mână rece, peste mână mea și a lui Codrin. O privesc cu lacrimi în ochi apoi las capul în jos. Ea îmi ridică ușor barbia și dau de aceeași ochi negri care cândva mă înnebuneau, acum doar mă fac să o urăsc atât de tare. Mă sărută apăsat apoi îl privește pe Codrin. Se apleacă ușor asupra lui și îi sărută fruntea, exact ca atunci când era mic.
- V-am iubit pe amândoi întotdeauna, atât de mult. Îmi pare rău că nu am fost o mamă și soție perfectă, o mamă și soție model. Voi pleca din viețile voastre! Te rog zii lui Codrin că a fost vina mea.
O văd cum se îndepărtează dar o prind de mână și o trag înapoi spre mine ridicându-mă în picioare.
- Stai! Unde crezi că pleci?
- Îi este mai bine lui Codrin , chiar și ție dacă eu voi pleca. Zice și încearcă să scape din strânsoarea mea.
Se aude un sunet din ce în ce mai rapid și privesc spre unul din aparate. Se pare că inima lui Codrin a început să bată mai rapid. Claudia se eliberează din strânsoarea mea și fuge.
- Incredibil... Îmi întorc privirea spre patul lui Codrin și rămân încremenit la vederea acestuia treaz.
- Codrin?!?
Mă privește derutat dar nu scoate o vorbă.
Clipește de câteva ori și privește în jur.
- Dragule ești la spital. Îi zic în timp ce aud gălăgie pe hol.
- Doamne! S-a trezit! O aud pe Claudia țipând. În urma ei intră și doctorul.
Fuge spre patul lui Codrin și îl strânge ușor în brațe.
El ne privește mișcând ușor capul, fără nici o reacție.
- Nu vreau să stric fericirea nimănui. Dar îmi poate spune și mie cineva cine sunteți și mai ales cine sunt eu?