Dragostea nu are limite

Capitolul 15

Codrin povestește:

Mă trezesc într-o cameră realizând că nu mai sunt la cabană. Era o cameră micuță cu o fereastră și un pat, pe care eram eu așezat. Unde naiba sunt?
După câteva minute ușa se deschide și intră James.
- Bună dimineața, viteazule! Zice și se apropie de mine.
- Unde sunt? Zic și mă ridic de pe pat cu o durere de cap îngrozitoare, încercând să îmi mențin echilibrul de marginea patului.
- Îmi cer scuze pentru conflictul pe care l-am avut. Poate am fost prea dur cu tine și poate nu a fost vina ta pentru tot ce s-a întamplat.
- Ce naiba? De ce vorbești așa frumos cu mine? Ieri erai gata să mă omori iar acum?
- Ieri? Nu te juca cu nervii mei baiete, ești aici de o săptămână! Vreau să vii cu mine. Acum!
- O săptămână?!? Cum naiba? Nu vin nicăieri cu tine, ciudatule! O vreau pe Amalia! Unde e?
- Amalia, Amalia, Amalia! Fata asta chiar te-a zăpăcit de tot. Ce naiba nu mai are balta pește?
- De ce îți pasă atât de mult pentru că îmi fac griji pentru ea? Nu cumva te-a zăpăcit și pe tine? Mă ațintește cu privirea și rânjește la un gând murdar care sunt sigur că i-a trecut prin cap.
Se îndreaptă spre ușă și o deschide făcându-mi semn să ies pe ea. Ies pe ușă iar el mă urmează îndeaproape. Suntem pe un hol mare cu multe tablouri ciudate pe pereți.
Merg ușor spre ușa îndemnată de el. Intru rapid într-un fel de living cu un televizor mare. Acesta închide ușa cu grijă apoi se întoarce spre mine cu un rânjet.
- Vei avea nevoie să bei ceva. Ce zici de Bourbon? îmi zice și se îndreaptă spre un minibar din celălalt capăt al camerei.
- Nu mulțumesc, eu nu beau.
- Oh, bine. Poate după aceea. Zice și își pune băutura într-un pahar cu gheață. Se îndreaptă spre televizor și scoate o telecomandă cu care îl pornește.
Pe ecran apare o înregistrare video cu o cameră în care era un pat pe care era așezat cineva. Nu pot distinge persoana deoarece are capul între palme. Deodata se deschide ușa și cineva intră , persoana de pe pat fuge spre ea și o îmbrățișează, dar este respinsă și împinsă pe pat.
Ceea ce mă sperie este că persoana de la ușă întinde mâna și toate lucrurile din cameră încep să tremure , mai puțin persoana care era pe pat care plutește într-un mod periculos.
Dintr-o dată este izbită cu putere de pereții camerei. Închid ochii și încep să tremur când acea persoană este izbită de podea fără să mai miște.
- Ce vrea să însemne asta? Încercând să nu tremur fiecare cuvânt pe care îl șoptesc.
- Chiar nu știi cine e? E Ama...
- NU! Să nu îndrăznești. Ea nu ar face așa ceva. Amalia nu poate...
Ea nu ar face niciodată asta. Îmi repet în minte și simt cum mi se face un nod în gât. Nu poate fi ea. Nu are cum.
- Nu poate să ce? Nu poate avea puteri sau nu poate să facă rău cu ele?
- Ce vrei de la mine? De la ea? Zic încercând să schimb puțin subiectul. Nu vreau să își dea seama că eu îi cunosc puterile Amaliei. Și totuși de ce îți pasă de relația mea cu ea? Nici măcar mama nu e așa.
Ușa de la living se deschide și intră pe ușă ultima persoană la care mă așteptam să fie aici.
- Aici te înșeli dragul meu, întotdeauna am vrut ce este mai bun pentru tine.
- MAMĂ?!? Ce cauți aici? Zic surprins la vederea femei care mi-a dat viață.
- Dragule, nici nu știi cât te-am căutat. Zice și se năpustește asupra mea îmbrățișându-mă .
- Mamă, ce e cu tine aici? De unde știi de locul acesta? Privind când la ea, când la Domnul Derek care nu era surprins deloc la vederea ei.
- Reuniunea familiei. Oh, ce drăguț. Acum putem trece la lucruri importante? Zice acesta turnându-și din nou Bourbon în pahar. E o tensiune aici în cameră pe care eu nu o pricep, ori sunt din nou prea concentrat pe persoana ce o văd din nou prin ecranul televizorului. E într-un colț al camerei și plânge. Ceva mă ține tare să nu cred că e ea.
- Scumpule, văd că Derek ți-a arătat motivul pentru care ai fost adus aici.
- Motiv? Am fost lovit, răpit și probabil drogat mamă, de o săptămână sunt adus aici împotriva voinței mele. Motiv? Ce motiv? Mi-ați arătat un film jalnic. Chiar credeți că un film banal mă va face să o urăsc pe Amalia? O IUBESC MAMĂ!
- Codrin! Ajunge! Vrem să te ajutăm baiete! E periculoasă! Ziseră amândoi în același timp.
- Periculoasă? Nu ar răni nici măcar un biet animal, spre deosebire de voi. Și să mă ajutați? Cum? Să îmi încuiați capul cu fel și fel de prostii? Lăsați-mă...
- JAMES! Îl aud pe nenorocit țipând.
Ies rapid pe ușă și mă grăbesc spre ieșire, când un țipăt foarte cunoscut îmi face sângele să înghețe. Mă întorc din drum și fug de-a lungul holului iar ceva mă face să mă opresc în fața unei uși.
- Codrin ! Stai, nu deschide ușa! Strigă un băiat din apropierea ușii și mă trage de umăr înapoi.
- Tu cine naiba mai ești? Lasă-mă! Mă trag din strânsoarea lui și deschid ușa.
Intru într-o camera mare, albă și rămân pe loc. Ochii zăresc o persoană într-un colț al camerei, care stătea cu capul în palme.
- Te...rog, nu mai vreau... pastile, injecții. Nu mă mai chinuiți, nu mai vreau..., fără el nu mai are rost nimic. Ridică capul și mă privește cu ochii goi dar încă multicolori și reci. Cad în genunchi la vederea ei. Îmi este greu să cred că e ea. E atât de schimbată.
E îmbrăcată cu un tricou lung până la genunchi, fără încălțăminte. Părul ei castaniu era neîngrijit, pielea ei rozalie, era acum albă ca varul, iar pe unele părți ale mâinilor avea urme de înțepături, vânătăi și tăieturi care încă sângerau. Mă privea cu ochii mari, de parca nu îi venea să creadă că sunt în fața ei.
- Nu... nu poți fi el. De ce vă bateți joc de mine? Zice și îmi caută privirea printre ochii mei înlăcrimați. Nu îmi venea să cred că fata pe care o iubesc a ajuns atât de distrusă din cauza mea. Era vina mea! Poate m-am grăbit când i-am arătat ce simt pentru ea și a fugit sau poate mama mea chiar este o persoană oribilă. O privesc și mă uimește, că nu îi citesc nici o urmă de durere sau milă pentru ființa ce se chinuia să își revină dintr-un fel de drog care o făcea să se simtă amețită și adormită.
Spre deosebire de mama și idiotul de Domn' Derek, băiatul care mă opri pe hol o privea pe Amalia cu un sentiment de vină și părere de rău amestecat cu o atracție nebună pe care încerca să o ascundă în clipa în care Domnul Derek îl privește.
- Iubito... eu sunt. Zic într-un sfârșit cu glasul stins. Nu mă puteam clinti din acel loc, pur si simplu la vederea ei așa, m-a făcut să mă prăbușesc ca un buștean și să nu pot scoate o vorbă.
- B...Brunetul meu? Ești tu! Ți-aș recunoaște vocea oricând. Se ridică ușor și vine spre mine. Mă ridic și fug spre ea. Ajungând în fața ei o cuprind și o strâng la piept , strângând din dinți și plângând amândoi ca doi copii.
O simt din nou în brațele mele, palidă și rece ca gheața. Îmi dau haina jos și o pun peste ea încercând să o încălzesc. Se retrage din strânsoarea mea și mă privește, îi mângâi chipul iar ea își lasă capul în palma mea simțindu-i lacrimile curgându-i șiroaie. O sărut apăsat și îi simt cum inima începe să îi bată din nou ca și cum ar fi încetat până acum. O i-au în brațe și mă întorc spre cei doi care ne priveau rece.
- Gărzi! De aici nu plecați! Nu o vei lua de aici Codrin! E a mea! Strigă Domnul Derek, iar panica mă cuprinde.
Pe ușă intră gorilele lui și vin spre noi. Fac câțiva pași înapoi și o țin strâns pe Amalia la piept, o sărut pe frunte ca și cum ar fi ultima atingere pe care i-o dau.
În acel moment unul dintre gorilele lui mi-o i-au din brațe rapid și o aruncă pe pat, în timp ce celălalt vine spre mine cu putere și vrea să mă lovească. Nu reușește să o facă deoarece este lovit cu cealaltă gorilă care plutea periculos prin cameră.
Sunt ridicați în aer amândoi și izbiți cu putere de peretele din cealaltă parte a camerei. Îi văd privirea panicată a mamei și privirea de încântare a lui Domnului Derek și a lui James.
După câteva secunde se lasă o liniște totală și observ cum toată lumea se uită panicată spre locul unde se află Amalia.
Prind curaj și mă întorc și eu. O văd pe Amalia plutind în toată splendoarea ei cu patul din cameră plutind deasemenea deasupra ei ca vrăjit. Pe chip i se citea ură și furie iar toate lucrurile din cameră au început să tremure și să se facă bucăți.
- Iubito... îi zic ușor, făcându-i semn să se calmeze. Nu merită!
- PRINDEȚI-O ! CE MAI AȘTEPTAȚI? strigă disperat  Domnul Derek.
Cei doi deabia se ridicară unul pe altul de jos și se îndreptau spre ea. Într-o fractură de secundă o aud pe Amalia țipând iar toate lucrurile din cameră se învârteau peste tot iar patul trece val vârtej pe deasupra capului meu, îl ia în viteză pe Domnul Derek și pe cele două gărzi ale lui și îi izbește de tavan apoi de peretele camerei.
Patul se face bucăți iar cei trei erau întinși inconștienți pe podea. Mama era într-un colț al camerei, tremura din toate încheieturile și privea spre cei trei. James era singurul în picioare privind-o pe Amalia.
- Codrin... Aud un glas slăbit în spatele meu și mă întorc rapid. Amalia a leșinat și cădea în gol. Fug spre ea și o prind în brațe în momentul în care aproape a atins podeaua. Ceva nu e în regulă cu ea. De-abia respiră și îi curge sânge din nas.
- Amalia... ce se întâmplă cu tine. Ești rece ca gheața. Cum pot să te ajut? Te rog... spune ceva. Își revine ușor și deschide ochii pe jumătate clipind de câteva ori. Îmi zâmbește vag și îmi atinge fața cu mâna ei rece.
- M-ai găsit... Chiar m-ai găsit. Mă bucur că te văd pe tine pentru ultima oară... Îmi pare rău că am plecat... Îmi zice cu vocea stinsă.
- Amalia, nu vorbi prostii. Acum suntem din nou împreună și asta e tot ce contează. Te voi scoate de aici.
Simt cum mâna Amaliei îmi părăsește fața și îi cade pe piept. Avea ochii închiși și nu mai dădea nici un semn de viață. Îi mângâi chipul și încerc să îi verific pulsul dar îl simt foarte puțin.
- AMALIA?!? IUBITO?!? TE ROG NU FACE ASTA, NU MĂ LĂSA SINGUR. AMALIA... VĂ ROG FACEȚI CEVA! O PIERD... AMALIA... Strig ca un disperat în timp ce o clatin cu putere să își revină. AMALIA, TE ROG... strig printre lacrimile care cădeau pe chipul ei frumos.
- Gata, până aici!
Simt cum cineva mă trage departe de lângă ea și mă ridică forțat în picioare. Erau bodyguarzii Domnului Derek și James.
- Ce naiba faci? Dă-i drumul! Mă zbat în strânsoarea celor doi, încercând să scap. Îl văd pe James care se duce la Amalia și se pune în genunchi lângă ea.
Bagă mâna în buzunarul de la piept și scoate o seringă mică cu un lichid în ea.
- NU O ATINGE! LAS-O! Strig, dar el nici nu mă ia în seamă. Scoate căpăcelul acului și îi face injecția în venă. O mângâie și îi sărută fruntea, apoi se ridică și vine la mine.
- Ai vrut să fac ceva și am facut. Acum e liniștită.
Dacă eu nu am parte de ea, nici tu nu vei avea!
- CE AI FĂCUT?!? NU!... DAȚI-MI DRUMUL! Scap din mâinile celor doi și fug spre Amalia căzând în genunchi cu lacrimi în ochi când îmi dau seama ce a însemnat injecția aceea.
- Iubito, te rog, Doamne te rog, nu face asta! Ești tot ce am! O i-au în brațe și încerc să o trezesc lovind-o ușor peste față.
- Nu îmi face asta! Te rog, trezește-te. Amaliaaa... NENOROCITULE! Strig si mă reped spre James dar Domnul Derek se bagă în fața lui și îl lovesc cu toată puterea mea.
El ripostează și în toată lupta pe care o aveam , un foc de armă se aude. Țipătul mamei și rânjetul Domnului Derek mă face să realizez că eu sunt cel care a fost împușcat. Îmi privesc abdomenul care sângera abundent. Îmi pun mâna pe rană și cad în genunchi, privind-o pe mama care a început să plângă în hohote și vine rapid spre mine. Singurul gând pe care îl am este că dacă ar fi să mor, vreau să o fac lângă ea.
Cu ultimile puteri pe care le mai am, mă ridic, scuipând sânge și observ că Amalia a dispărut.
- JAMES!!! Îl aud urlând pe Domnul Derek.
Se pare că în timpul luptei noastre James a luat-o pe Amalia  și a dispărut.
Puterile mă lasă și mă prăbușesc în brațele mamei care nu găsește cuvintele cu care să mă aline.
Am pierdut-o din nou...