Dragostea nu are limite

Capitolul 27

James povestește:

Deschid ochii speriat și simt cum ceva mă ține legat de pat. Privesc prin cameră și îmi dau seama că sunt în camera lui Ștefan. Lângă patul de lângă mine se afla Amalia care avea mâna întinsă spre a mea iar a mea spre a ei. Un furtun ne este atașat mâinilor noastre. În acel moment ușa se deschide iar pe ea intră Ștefan.
- Ștefan, ce este asta? Dezleagă-mă! Îi spun acestuia după ce se apropie.
- Domnule, mi-am luat permisiunea să o ajut pe Amalia. Are nevoie de sânge și doar tu îi poți dona. Al meu și al lui Paul nu se ...
- Trăiește?!? Amalia trăiește? Îl întreb aproape sărind de pe pat.
- Da, domnule. Este un miracol dar da, trăiește. Are puls din nou.
- Amalia... Spun în șoaptă.
- Nu s-a trezit încă , domnule. Dar încercați să o treziți. Mă îndeamnă el.
- Amalia... Îi spun încet și o prind de mână.
Ea deschide ochii și mă privește, strângându-mi mâna ușor.
- Să nu mai faci asta niciodată. M-ai speriat îngrozitor.
- Se pare că tot ce fac, nu îmi aduce nici un avantaj de a scăpa de aici.
Rămân șocat la auzul acestor cuvinte. Ea nu m-a auzit... Nu m-a auzit când i-am spus că ... O iubesc.
Ștefan îmi scoate branula și observ cum Amalia își privește mâinile.
Acesta îmi pune un plasture din locul unde a scos branula iar apoi mă dezleagă.
O privesc tăcut iar ea îmi evită privirea. Mă ridic și ies din cameră. Merg spre camera mea unde vreau să scap de hainele astea de pe mine deoarece simt că mă sufoc. Îmi dau cămașa jos iar în acel moment îmi sună telefonul.
- Da! Ce este Paul? Răspund răstit.
- Domnule, băiatul trăiește! Tocmai l-am văzut ieșind dintr-o casă cu părinții lui. Îl aud pe acesta spunând. Scap telefonul din mână și o panică mă cuprinde. Dacă ea află... Și totuși poate este mai bine.
- Domnule? Îi aud vocea lui Ștefan de după ușă.
- Intră... Zic calm.
- Domnule, îmi pare rău...
- Codrin, trăiește... Îi zic întrerupându-l pe acesta.
Ștefan face ochii mari.
- Și ce aveți de gând să faceți, domnule?
- Tot ce este mai bine pentru ea!

După câteva zile

În aceste zile nu prea am mai fost să o văd pe Amalia. Știu că rănile aproape s-au închis. Ușa ei nu o mai țin încuiată. Paul lipsește tot mai des de acasă zice că a întâlnit pe cineva. Mi-ar place să știu că se va liniști la casa lui într-o zi. Ștefan are grijă de Amalia, de fapt, o vizitează mai des decât mine.
Îmi i-au inima în dinți și merg să o văd.
Bat la ușă și intru după ce îi aud vocea.
Intru și o văd așezată pe pat cu spatele la ușă.
- Cum te simți, Amalia?
- De ce îți pasă? Îmi răspunde în șoaptă.
- Privește-mă! Îi zic serios.
- Nu mă poți ține aici la infinit! Îmi zice și se ridică de pe pat.
- Vreau să mă asculți. Îi zic calm.
- Nu, James! Tu să mă asculți! Mă ții aici, măcar zi-mi motivul! Îmi zice și se apropie nervoasă de mine.
O privesc tăcut și calm, iar asta o scoate din sărite, pentru că vrea să mă lovească, dar îi prind mânuța ei micuță bandajată.
- Am făcut-o și o pot face din nou, să scap de tine! Îmi zice când observă că mă uitam la mâna ei.
- Nu poți continua așa! Încetează! Îi zic și îi dau drumul.
- Dar tu cum poți? Cum poți să mă ții captivă între acești patru pereți? Nici măcar nu știu de ce.
Auzind asta o împing în peretele din apropiere. Și îmi presez buzele doritoare pe buzele ei rozalii apoi mă îndepărtez doar după ce încetează din a mă mai lovi cu pumnii și palmele în piept. Mă apropii din nou de ea și o fixez cu privirea dându-i câteva fire de păr de pe frunte pentru ai privi chipul uimit, apoi îmi cobor mâna ușor spre gâtul ei, iar respirația îi devine rapidă, continuând să o ating pe sâni și îmi opresc mâna pe șoldurile ei.
- Știi... Aș putea să îți devorez fiecare părticică din corp ori de câte ori aș vrea. Să te fac să murmuri de plăcere atunci când te mângâi în locuri în care doar eu am voie. Să te fac să îmi strigi numele prin toată încăperea și  să  te fac să nu mai vrei să pleci niciodată de aici. Dar nu o voi face! Îi zic aproape șoptind fiecare cuvânt.
- James... Îmi pronunță numele cu vocea speriată.
- Ai vrut să știi de ce te țin aici, nu? Îi șoptesc iar ea dă din cap în semn că da.
Mă țin atât de tare să nu îi sărut din nou buzele pe care și le mușcă, încât mă îndepărtez de ea și încerc să mă liniștesc.
- Amalia, vreau să mă asculți! Îi zic serios. Codrin trăiește... Îi destăinui iar ea înlemnește.
- Nu pot să cred! Vii aici și te dai la mine apoi mă minți cu ceva care știi bine că mă doare!
-  Paul te va duce mâine la Codrin. El va ști să aibă grijă de tine și să te trateze așa cum meriți. De mine nu vei mai auzi, stai liniștită. Zic și mă îndrept spre ușa deschisă.
- STAI! JAMES! O aud țipând iar ușa se trântește singură cu putere.
Pun mâna pe clanță și o privesc pentru ultima dată.
- Adio, dulceață...

Amalia povestește:

Mintea mi-e praf. Codrin trăiește iar eu în sfârșit plec de aici...
A trăit în tot acest timp? Atunci de ce nu ma căutat? Cred că mâine voi afla totul. Sunt atât de zăpăcită de la câte s-au întâmplat dar și atât de fericită că îl voi revedea pe Codrin.
De-abia aștept să plec de aici! Off sărutul lui James... Zic și parcă îi resimt din nou buzele.  Dar mișc din cap ca să îmi revin. Ce naiba?
Voi fi din nou cu iubitul meu și asta este tot ce contează!
Offf și acele vorbe ...