Dragostea nu are limite

Capitolul 26

James povestește:

Mă învârt prin cameră cu paharul de bourbon în mână. Îmi cere întruna să o las să plece. Dar nu pot! Refuză să mai mănânce, să mai bea apă, să se mai îngrijească. Zice că dacă va deveni respingătoare, nu îmi va mai fi de folos. Dar ea nu înțelege...
Nu pot să îi spun. Îmi este greu că voi găsi încredere în acei ochi triști, cu care mă privește mereu. Simt că mă țin pe mine închis odată cu ea. Mă așez pe fotoliul din fața șemineului și îmi las  capul pe spate închizând ochii.
Sar ca ars și scap paharul din mână când aud un zgomot ciudat venind de pe hol. Ies rapid pe ușa camerei și dau nas în nas cu Paul.
- Paul, ce s-a întâmplat? 
-  Nu știu, domnule.
- Verifică ușa de la intrare, Paul. Eu merg să o verific pe ea. Îi zic și fug spre ușa Amaliei. Bag cheia  dar aceasta nu se deschide. Forțez ușa dar reușesc să o deschid doar puțin.
- Amalia!?! Ești bine? Deschide ușa! Strig speriat.
- Rămâi acolo, sau o să îți pară rău... O aud pe Amalia strigând.
Forțez ușa de câteva ori până reușesc să o deschid. Intru și o văd pe Amalia care îl amenința pe Ștefan cu o bucată din oglinda spartă de pe perete.
- Domnule, e totul în ordine? Îl aud pe Paul venind, dar nu reușește să intre în cameră deoarece ușa se izbește singură atât de tare încât peretele crăpă. Îmi dau seama că ea a făcut asta.
Îl privesc pe Ștefan care îi repeta Amaliei să se calmeze.
- Amalia, ce se întâmplă? Privește-mă! Strig la ea atunci când își mută privirea de la ușă, la Ștefan, care privi speriat la bucata de oglinda pe care Amalia o ținea îndreptată spre el.
- M-am săturat să mă ții închisă! VREAU SĂ PLEC! Nu ai nici un drept să mă ții aici, James! Nu ți-am greșit cu nimic! Strigă și mă privește furioasă. 
- Amalia, pe mine ești supărată. Ștefan nu a greșit cu nimic. Îi zic încercând să îi distrag atenția.
Ștefan profită de neatenția ei și vrea să îi i-a din mână bucata de oglindă dar pe neașteptate Amalia face o mișcare din mână și îl zboară pe acesta în unul dintre dulapurile de lângă perete.
Se întoarce spre mine și se uită spre bucata de oglindă  din mână apoi mă privește tăcută iar o lacrimă îi curge lin pe obrazul ei fin.
- Există și altă cale să plec de aici... Zice dându-mi de înțeles ce are de gând să facă.
- NU! AMALIA , NU O FACE! Strig și fug spre ea, dar întinde mâna și trimite spre mine ceva ca o rafală de vânt care la impact mă aruncă în perete. Mă ridic de jos și văd bucata de oglindă cum  alunecă din mâinile ei însângerate. 
Fug din nou spre ea, dar ea întinde mâinile și din nou acea rafală se simte și mă ține pe loc. 
- Amalia, lasă-mă să te ajut! Te implor! Oprește-te!  Mă chinui să împing ceva invizibil și foarte greu. Nu înțeleg cum face asta. Dar nu reușesc să mă mișc din loc. Simt cum inima îmi stă pe loc și ochii mi se umplură de lacrimi. Mă ține departe de ea să nu o ajut și mă doare, mă doare  că vrea să moară din cauza mea, numai să plece de aici. 
- De ce mă ții aici, James? Ce vrei de la mine?
- Amalia... Strig ușor spre ea.
- Mi-ai distrus viața! Ce mai vrei de la mine? TE URĂSC! Țipă la mine căzând în genunchi și plângând, lăsând mâna jos.
- AMALIA, VREAU DOAR SĂ REPAR CE ESTE DISTRUS PENTRU CĂ TE IUBESC...! Strig cu toată puterea.
Realizez că vorbele mi-au scăpat inconștient printre buze, rafala de vânt se oprește iar Amalia cade plină de sânge pe podea. 
Fug spre ea și strig în disperare la Ștefan care se ridică zăpăcit dintre bucățile de lemn.
- La naiba, Amalia! Stai cu mine! Trag lenjeria de pe pat și o rup legându-i încheieturile mâinilor încercând să îi opresc sângerarea.
- Ștefan!?! Te implor, nu reușesc să opresc ... Amalia..., Amalia... Rămâi cu mine! Strig printre lacrimi când văd că sângele nu se oprește iar ea este rece ca gheața. 
- Domnule...  Îl aud pe Ștefan din spatele meu.
- Ștefan e rece! Te implor, fă ceva! Țip la el speriat.
Amalia este din ce în ce mai palidă și nu dă nici un semn de viață.
- Domnule... ! Intră cu un zgomot puternic Paul pe ușă și rămâne înlemnit la scena din fața lui.
- Ștefan cheamă ambulanța!
- Domnule... Este prea târziu... A pierdut prea mult sânge, domnule. Strigă Ștefan încercând să mă ridice de jos.
La auzul acestor cuvinte încep să tremur trăgându-mă din mâinile lui și să o strâng disperat în brațe.
- Amalia, scumpo, scumpa mea... O privesc mângâindu-i și sărutându-i fruntea iar lacrimile mele picurau pe tenul ei alb.
Această clipă îmi amintește de acel băiat, Codrin. De momentul când el a crezut că ea a murit. Durerea pe care am citit-o atunci pe chipul lui, cred că se citește pe al meu acum.
- Domnule, haideți să o ducem sus. Îmi zice Ștefan.
O i-au ușor în brațe și trec pe lângă Paul care o privea cu milă pe Amalia.
O pun ușor pe patul din salonul lui Ștefan.
Îmi privesc mâinile care erau pline de sângele femei pe care o iubesc.
Îl privesc pe Ștefan care era plin de zgârieturi pe față și o lovitură la cap care sângera. Îi bandaja mâinile Amaliei pentru a opri sângerările.
- Domnule, trebuie să mă ocup și de rănile tale. Îmi zice acesta.
- Ștefan, ești mai rănit ca mine. Cred că trebuie să îți chem o ambulanță.
- Sunt bine, domnule.
- Ștefan...O iubesc. Îi zic privindu-l să îi văd reacția.
Acesta mă privește și îmi zâmbește cu subînțeles.
E vina mea. Am distrus un suflet atât de pur.
Simt cum vina mă doboară și cad la pământ privind chipul ei.
Ce-am făcut...