Ultimul joc: Prada (Volumul I din trilogia The Last Whispers)

Capitolul 44

Capitolul 44

"-Sebastian?

Vocea ei ma alina si ma chema seducatoare spre ea, indepartandu-ma de lumina. Doream sa ajung la ea, doream sa o ating.

-Sebastian? Intoarce-te la mine! ma implora.

Lumina a disparut si Kate s-a materializat in fata mea ca o fantoma cu mana intinsa, invitandu-ma sa o urmez. Zambind, mi-am impletit degetele cu ale ei si am urmat-o cu incredere! Atunci durerea m-a lovit! Si m-am trezit la realitate!"

6 iulie 2011

Eram atat de ingrijorata ca simteam cum imi cresc fire albe de par. Stiam ca arat oribil oricum; parul odata de un luciu incredibil acum imi era prins intr-o coada ciufulita. Aveam cearcane adanci, iar trupul imi era slabit si deshidratat. Dar toate astea nu contau pentru ca Sebastian se trezise din coma de doua zile si de acum puteam sa ma ingrijesc si de mine.

-Nu pot sa cred ca nu ai avut grija de tine in tot timpul asta! ma certa el cu adevarat nervos.

Am suras si am inclinat capul intr-o parte, privindu-l cum isi incruciseaza bratele la piept asezat in fund pe patul de spital.

-Sunt luata deja, domnule Garwood!

-Katerine! marai printre dintii inclestati.

-Sebastian, inceteaza! l-am redus la tacere. Am cateva noutati pentru tine, iubitule! am soptit asezandu-ma pe pat langa el asa incat sa fim fata in fata.

-Am pierdut multe, nu-i asa? a oftat.

-Le recuperezi tu pe toate, stai fara grija. Sunt sigura!

El imi zambi in timp ce isi freca fata. Parea obosit si fara vlaga.

-Dar putem sa o lasam pe mai tarziu, odihneste-te acum..., am dat sa ma ridic dar el ma prinse de brate si ma trase langa el, imbratisandu-ma.

-Te iubesc!

Inima mi-a stat in loc si am amutit.

-Te iubesc, Katerine! marturisi si mai tare sa fie sigur ca il aud.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi si am inceput sa plang cu suspine in bratele lui atat de cunoscute trupului meu. Crezusem, la un moment dat, ca il pierd! Si asta insemna ca ma lasa singura cu doi copii!

Copii!

-Sebastian, am ridicat eu privirea inlacrimata spre el.

-Da, iubito!

-Cat de bine suporti vestile noi in momentul asta?

El paru sa se gandeasca.

-Pune-ma la incercare, doar nu mai plange, ma ruga sarutandu-mi fruntea.

Am inghitit in sec, pregatindu-ma sa ii dau vestea cea mare.

-Spune-mi, iubito. Incep sa imi pierd rabdarea!

Stiam ca asa e, deci m-am indepartat de bratele sale si m-am ridicat din pat destul de greu, ducandu-ma direct la geanta si cautand in aceasta. M-am intors spre chipul sau curios si cum ma apropiam de pat, cum imi cresteau emotiile. I-am inmanat plicul si am asteptat cu respiratia taiata.