Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 2

    Băiatul se ridică nervos de pe Nick privind profesorii ce încercau să îi despartă. Privi mulțumit chipul însângerat al lui Nick. Micuța! Se întoarse spre copila cu haine largi și se aplecă spre ea.
- Hei! Mă auzi? Hai, ridică-te! Îi șopti el încât doar ea să îl audă.
Își așeză mâinile pe umeri ei îndemnând-o să se ridice. Cu greu se ridică, punându-și o mână la tâmplă. Gemu simțind cum genunchii i se înmoaie, dar brațele lui grijulii o prinseră rapid susținând-o. Își trânti fruntea pe pieptul lui închizând ochii. Era atât de mică pe lângă el, atât de fragilă, de neajutorată. Simpla ei atingere îl ardea parcă.
Tara era pierdută de tot! Nu înțelegea ce se întâmplase, de ce Nick nu o mai bătea, în ale cărui brațe era. Era în brațele cuiva? Nu! Tresări puternic sărind speriată din brațele lui. Cu toate că simțea pentru prima dată un alt sentiment decât cele trăite de ea. Se dădu speriată câțiva pași deschizând ochii și privind un brunet, cu o pereche de ochi verzi, scânteietori, ce o privea confuz. Începu să tremure speriată, dacă o va bate? Dacă îi va face ceva rău? Privi confuză în jur sprijinindu-se de perete și văzu o mulțime de elevi și profesori adunați în jurul unei persoane ce stătea întinsă pe jos.
- Sttt... Liniștește-te.  Gata, nu îți mai face nimeni rău. Îi șopti el apropiindu-se de ea.
Bufni în plâns speriată, tremurând și având spasme în tot corpul. Vru să o ia la fugă spre ieșire, dar un profesor apăru lângă ei.
- Voi doi! La cabinet. Acum! Apoi în biroul directorului.Cu siguranță veți avea probleme mari! Le ordonă profesorul de geografie.
Tara înghiți speriată în sec. Dumnezeule, dacă avea să îi anunțe pe ei așa cum făcea directorul mereu când se risca o bătaie. Numai gândul ăsta o făcea să leșine de spaimă. Tremurând și plângând în hohote silențioase porni terorizată spre cabinet. Avea să primească o rundă de țipete și înjurături plus câteva palme și chiar șuturi de la mama ei, va fi pedepsită și închisă în pod fără apă sau mâncare ce puțin o săptămână și ca și cum nu ar fi destul de rău monstrul nu va ezita să o omoare din bătaie și să profite nemilos de ea. Simțea că totul se rotea în jurul ei, vedea doar în ceață și o durere fulgerătoare de cap nu o lăsă să mai facă nici un pas. O amețeală o cuprinse și își puse o mână la tâmplă oprindu-se în loc și gemu strângând din ochi. Icni simțind două mâini străine prinzând-o de umeri și ajutând-o să se susțină pe propriile picioare.
Își întoarse capul zărind chipul blând al băiatului ce îi luase apărarea și îl bătuse pe Nick.
- Cam, ok? Calmează-te. Gata... Îi șopti blând. Respiră calm. Totul va fi bine. Îi șopti la ureche încercând să îi calmeze spasmele si tremuratul necontrolat.
- Nu! Urlă mai mult decât era nevoie. Nu! Lasă-mă! Unde merg? Se trezi întrebând ca proasta trăgându-se din atingerea blândă a mâinilor lui.
- Stt...trebuie să te calmezi. La cabinet să îți bandajeze rănile de pe corp, apoi la director. Ai mei îmi vor lua telefonul și mă vor ține sechestrat în casă punându-mă să citesc toată biblioteca dacă află că m-am bătut din prima zi! Chicoti el încercând să destindă atmosfera, dar se întristă văzând lacrimile ce se rostogoleau fără oprire pe chipul ei.
Asta era pedeapsă? Ar fi dat orice ca doar atât să primească ca și pedeapsă fiindcă intrase în bucluc! Dacă pentru el a sta în casă, citind liniștit era sinonim cu a sechestra, înseamnă că el chiar nu căutase în dicționar sensul cuvântului. Pentru ea a sechestra însemna a fie ținută în podul ăla infect pentru o perioadă lungă de timp, înfometată și bătută la sânge! Asta însemna pentru ea a fi sechestrată. Și acest cuvânt îi era atât de familiar încât începuse să se obișnuiască cu el de parcă ar fi folosit cuvântul fericit, care ea evident nu îi cunoștea sensul din niciun punct de vedere.
- La cabinet? Nu, nu, sunt bine. Șopti încercând să pară convingătoare.
Nu putea merge la cabinet! Ce ar spune asistenta când îi va descoperi toate loviturile criminale de pe corp? Și plus că mai era și el, ce cu siguranță nu s-ar fi dat bătut până nu afla cum căpătase acele lovituri, cel puțin așa părea din comportamentul lui de până acum.
- Nu, nu ești bine. Abia stai în picioare! Cum să fii bine?
- Nu înțeleg care e problema ta? Ce te interesează dacă merg sau nu la cabinet? Dacă nu vreau să merg, nu vreau, iar tu nu poți schimba asta. Acum lasă-mă-n pace! Tipă ea enervată luând-o la goană pe hol împiedicându-se în propriile picioare.
- Nu scapi tu așa ușor! Ai să mi-o plătești, micuțo! Rânji el în urma ei.
Cum scăpă de el lacrimile amare începu să se scurgă pe obrajii ei. Ce putea face? Nu putea să plece! Cu siguranță directorul va suna acasă, iar dacă va mai și fugi va fi și mai rău! Oftă cu regret...
Trebuia să meargă la director, chiar dacă nici nu știa ce să spună. Ce îi va spune? Că Nick începu să o bată ca un disperat? Nu, nu putea spune adevărul. Nick o va omorî. Trebuia să mintă! Dar ce putea spune? Că băiatul o bătu și Nick îi luă apărarea? Nu, în niciun caz nu putea da vina pe el. Nu avea nici o vină și...era un sentiment ciudat pe care îl simțea în interior, un sentiment ciudat rău, ce o frământa, ce nu o lăsa să îi facă rău. El îi luase apărarea până la urmă, cum putea ea să dea vina pe el!? Nu putea!
Cel mai bine nu va spune nimic. Era cel mai bine așa. Oftă ștergând dârele de lacrimi ce erau prezente pe obrajii ei palizi și se roti la 180 de grade pornind spre biroul directorului așa cum îi spuse profesorul de matematică.
Cu siguranță Nick și băiatul cel nou erau încă la cabinet. Dar tot nu înțelegea de ce băiatul îi luase apărarea în fața celui mai de temut dintre elevii liceului. Nick era văzut ca cel mai de temut din toată școala, nimeni nu avea curajul să îl provoace! Era înalt și bine făcu, ceea ce sugera că frecventa sala, dacă l-ai vedea pe drum nu ai spune că el este un eleve de clasa a XII-a ci mai degrabă un bărbat matur, ce cu siguranță este la facultate în cel puțin anul III! Tatuajele, deloc puține la număr, poziționate pe lungimea ambelor brațe, îi dădea un aer dur, stârnind un sentiment necontrolat de teamă în ochii persoanelor ce intră în contact cu acesta. Mereu îi fusese teamă de el, dar nu la fel de mult ca de monstrul de acasă ce a adus-o în pragul disperării.
Gândurile ei fu întrerupte de momentul în care ajunse în dreptul ușii directorului. Ciocănii de două ori și intră. Păși temătoare, capul ținându-l aplecat, sperând ca totul să iasă bine chiar dacă sufletul ei nu mai putea produce acest sentiment de speranță.
- Vogăn! Îi pronunță directorul numele de famile al Tarei. Intră! O îndemnă el.
Păși timid și își ridică ochii din pământ analizând locul. Îl mai vizitase de câteva ori în anii precedenți printru discuții despre comportamentul ei. Directorul vruse să afle de ce rezultatele Tarei la învățătură erau atât de proaste. O vedea mereu retrasă la cantină și prin pauze și dorea să o întrebe dacă avea probleme cu familia, colegii, cu iubitul sau ceva de genul. Evident că Tara evitase să răspundă la întrebări, iar directorul nu se mai interesă de soarta ei după un timp.
Un birou aranjat cu bun gust, câteva piese de mobilier de un maro închis, ce străluceau de curățenie. La birou era așezat un bărbat în vârsta, bondoc, cărunt, cu o pereche de ochi căprui ce nu o scăpau din priviri, un nas cârn și o gură mare, îmbrăcat într-un costum elegant așa cum obișnuia să se poarte. Se așeză în capătul canapelei din piele ce stătea așezată în partea stângă a camerei, în partea dreaptă fiind un fotoliu în același model cu și canapeaua, în mijlocul lor aflându-se biroul, la câțiva metri mai în față, iar în spatele biroului câteva dulapuri pe care erau așezate bibliorafturi de toate culorile.
- Tara, i se adresă directorul care nu păru deranjat că nu salutase, am auzit ceva zvonuri de întâmplarea de mai devreme, e adevărat că și tu ai participat? O întrebă serios directorul concentrându-se asupra fetei.
Nu își ridică nici o secundă privirea din pământ. Nu răspunse. Nu avea să spună nimic. Absolut nimic! Era cel mai bine!
- Deci...ai de gând să îmi răspunzi?
Din nou tăcu. Directorul începu să îi adreseze câteva întrebări dar fără vreun rezultat din partea fetei. Începea deja să se enerveze când pe ușă apăru cei doi tineri ce înjurau în bărbie. Nick se trânti direct pe fotoliu lăsându-i pe cei doi să stea împreună pe canapea. Băiatul se așeză aproape de Tara, dar la o distanță considerabilă spre mulțumirea ei.
- Bine că ați apărut. Mă chinui să aflu ce s-a întâmplat, dar se pare că nu pot scoate nici două vorbe de la ea. Oftă directorul făcând semn spre Tara. Deci să auzim...
- Domnule, nu a fost vina mea ci a ei, iar el a sărit direct pe mine...încercă Nick să spună dar băiatul nou îl opri.
- Nu, domnule director. Minte. El o bătea și am vrut să îi iau doar apărarea...
Cei doi tineri începu să se contrazică și să țipe unul la altul. Văzând că nu înțelege absolut nimic oftă încercând să își păstreze calmul.
- Gata! Se ridică directorul în picioare iar cei doi tăcură. Nick! Să aud varianta ta.
- Domnule! Eram pe hol când tipu’ nou a venit și a început să mă lovească. M-am apărat, dar ea a venit și a început să mă lovească din senin. Eu nu le-am făcut nimic! Pe el nici nu îl cunosc, iar ea...eu nu vorbesc cu persoane așa jalnice! Îi privi pe cei trei superior, apoi făcu o față de om nevinovat.
Cei doi de pe canapea nu mai spuseră nimic, nu că Tara ar fi spus ceva, în timp ce Nick inventa scuze, unele chiar penibile astfel încât el să pară nevinovat. Tara își ținea ca de obicei capul în pământ acoperit de gluga hanoracului, iar băiatul de lângă ea stătea sprijinit cu o mână pe locul liber dintre Tara și el, iar cu cealaltă își sprijinea falca privindu-l pe Nick cum încearcă să pară cât mai sincer.
Lacrimile i se rostogoleau fără oprire pe obraji oprindu-se pe maxilar acolo unde le ștergea neîncetat cu mâneca hanoracului. Asculta nepăsătoare invențiile lui Nick însă toată atenția ei era captată de pedeapsa pe care o va primi dacă ei vor afla ce făcuse. Dar ea nu făcuse nimic! Absolut nimic!
Ochii în căzu pe mâna mare a băiatului ce stătea așezat lângă ea. Nu știa de ce, dar îi veni un instinct nebunesc de a o atinge. Și dacă o atingea oare ce s-ar fi întâmplat? Oare el ar lovi-o? Ar țipa la ea?
Mâna ei acoperită aproape în întregime de mâneca hanoracului, având doar capătul degetelor la vedere, se lăsa de pe coapsa ei pe canapea. Își ridică încet capul privind spre el dacă e atent. Nu era, mai bine. Ajunse la doar câțiva mm de mâna lui și se opri. Să o atingă? Să nu? Avea impresia că are un magnet implantat în carne. O atrăgea mai ceva ca un magnet, ce să mai. Așa că hotărî să îl atingă. Cu o mișcare minusculă îi atinse pe nesimțite mâna. Abia îi atinse pielea fierbinte că mâna lui se încordă de parcă ar fi simțit un pietroi greu ce se așază pe mâna lui. Dar nu o privi.
El stătea și privea spre cei doi ce își aruncau vorbe tăioase. Îi simți firava atingere pe degetul mare și simți cum o întreagă furtună se dezlănțui în interiorul lui. Nu înțelegea ce se întâmplă, dar starea nu era de bine. Nu, nu! Nu mai simțise starea asta și nu voia să o simtă. Dar îi plăcea. De ce nu voia dacă îi plăcea? De ce avea senzația că ea îi provoca starea asta? Oare fiindcă în momentul în care ea îi atinse mâna furtuna apăru? O simțise și când se apropiase se ea. Dar atunci era altfel, ca un vânticel hoinar prin stomac. Însă acum era o întreagă furtună, cu grindină și fulgere. Ce era de făcut? Cum naiba avea el să oprească furtuna din interiorul lui? Îi simți vârful degetelor urcând de pe degetul lui mare pe mijlocul mâini apoi începând să îi atingă fiecare deget. Nu îi făcea nimic rău. Îl mângâia. Cam asta avea impresia că face. Nu înțelegea de ce făcea asta sau dacă își dădea seama de senzația pe care o stârnise în interiorul lui. Își întoarse brusc mâna și o prinse pe a ei ferm. Îi simți mâneca hanoracului acoperindu-i întreaga palmă. Vru să își strecoare degetele pe sub mâneca ei, dar tresări brusc și își retrase mâna pe care o ascunse în buzunar. Atunci îngădui să își întoarcă capul și o privi. Ea stătea din nou cu capul în pământ și nu se mișca deloc. Ok...asta i s-a părut ciudat...
- Nu am înțeles nimic! Îl auzi într-un final pe director oftând.
Ochii spălăciți ai directorului se îndreptă spre el. Îl analiză îndeaproape apoi își mușcă buza de jos gânditor.
- Tu trebuie să fii băiatul nou! Nu? Am...cel...care s-a mutat de curând în oraș...parcă pe 28 ai făcut transferul nu? Întrebă căutând prin niște dosare.
- Da, domnule... Murmură fără vlagă.
- Te-am găsit. Așa... Kevin Weasley...așa...în dosarul tău nu scrie nimic cum că ai fi avut conflicte sau ceva în anii precedenți. Rezultate bune...hmm...nu înțeleg motivul pentru care l-ai bătut. Mustăci directorul așezând dosarul la locul lui.
- V-am spus domnule, eu nu i-am făcut nimic! Se revoltă Nick.
- Calm! A, și da...ai o imaginație bogată...am...pocni din degete Kevin de câteva ori ca și cum ar fi încercat să își aducă aminte numele lui.
- Nick! Se enervă brunetul strângându-și pumnii nervos.
Nick părea atât de nervos încât mai avea doar un pas până la a se ridica și a începe o luptă cu Kevin mai ceva ca în filme. Era roșu la față, iar o venă din zona tâmplei de sub bandajul ce-l avea pe frunte, se observa cu ușurință cum pulsa nervoasă. Stătea încordat pe fotoliu, cu ochii ațintiți spre Kevin ce spre deosebire de el era calm și trata subiectul cu amuzament. Directorul avea o privire inexpresivă așteptând declarațiile lui Kevin, iar Tara...Tara ei bine plângea în liniște așteptând cu sufletul la gură verdictul directorului.
-Așa...domnule...să vă explic cum au stat lucrurile de fapt. Spuse calm privindu-l pe director în ochi...deci, tocmai ce intrasem în școală și pornisem în căutarea clasei, deja mă rătăcisem printre atâtea clase și holuri. Cu ochii în foaia pe care scria numărul clasei nu am fost atent la cei din jur până nu am auzit o bubuitură puternică la picioarele mele. Apoi am văzut-o pe...am...domnișoara-spuse neștiindu-i numele- întinsă pe jos în fața mea. Apoi l-am văzut pe Nick râzând de ea și mi-am dat seama că el o bătuse. Mereu am urât violența față de femei și mereu îmi ies din minți când sunt martor la asemenea cruzimi. M-am enervat și apoi m-am luat la bătaie cu el. Și asta e tot! Nu știu motivul conflictului dintre cei doi, dar știu că indiferent de subiect nimeni nu are dreptul să lovească o femeie.
     Tara și-l imagină spunând asta în fața monstrului. O imagine groaznică.
- Mda...nu știu ce să zic. Nick și de ce ai bătut-o pe Vogăn?
- Domnule! Eu nu am bătut pe nimeni! Nu e adevărat! Sări el enervat.
- Gata! Știți ce, nu mai contează! Toți sunteți vinovați. De asta vor afla și părinții, să fiți siguri. Spuse directorul.
Tara auzind se ridică speriată, tremurând și privind spre director.
- Ai ceva de spus, domnișoară? O întrebă directorul.
Ea oftă și se lăsă înapoi pe canapeaua de piele lângă Kevin. Nu știa de ce dar un sentiment ciudat începea să o roadă pe dinăuntru. Își întoarse capul spre el privindu-l printre firele răzlețe de păr ce îi intrau în ochi. Stătea drept, demn, fără teamă de nimic. Nu ca și ea! Ea nu însemna nimic. Ea nu merita să simtă decât durere. Și chiar asta simțea mereu.
Directorul îl sună mai întâi pe tatăl lui Nick. Spre surprinderea Tarei acesta păru mândru de fiul lui când auzi că se bătu cu un alt băiat și intră în conflict cu el și încă o fată. Chiar îi spuse și "Băiatul lu' tata". Când auzi asta avea impresia că bărbatul își felicită copilul de 5 ani ce învață să meargă cu bicicleta.
Tatăl lui Kevin nu spuse mai nimic însă în glasul lui, Tara putu să observe o urmă de dezamăgire mai ales când acesta repetă dezamăgit numele fiului lui. "Kevin...Kevin... Kevin". Dar deveni confuză când acesta îi spuse lui Kevin: "Mama ta ar fi dezamăgită de tine!" Și asta îl întristă îngrozitor de mult făcându-l să lase capul plecat, care până acum privise încrezător în fată.
Dar cel mai mult o afectă telefonul dat acasă la ea. O îngrozi când monstrul începu să urle prin telefon la ea și asigurându-l că aceasta va fi pedepsită așa cum trebuie. Iar când urlă " Ai să regreți mult! M-ai auzit? Ai să vezi tu acasă!" se auzi vocea monstrului. Dar faptul că directorul o denumise a fiind fiica dumnealui, iar monstrul începu să mârâie necontrolat în difuzor o îngrozi pe Tara.
Tremura din toate încheieturile de spaima. Oare ce îi va face? Cu siguranță nu ceva de bine! O îngrozea scenele ce i se derulau în minte....