Ajută-mă să trăiesc!

Capitolul 56

  
   Am revenit!
  Știu dragilor, după mult, mult timp. Regret că a trebuit să treacă atât pentru a înțelege că această carte chiar este importantă într-un fel, cât de minuscul, dar este. Apreciez asta și merită să aveți parte de un final cum trebuie pentru timpul oferit citirii acestei cărți.
   Nu știu câți vor mai contunua să citească, poate nici nu contează câți, cert este că ea va continua indiferent de aceste lucruri.
    O fac pentru scuptii cititori ce au tot insistat dragii de ei să continui și am amânat atât de mult, dar și pentru mine.
    Nu știu câte capitole voi mai adăuga, unu, poate două, atât cât să reușesc să fac un final  care să mă mulțumească.
    Vă mulțumesc tuturor pentru  sprijin și mai ales celor ce au ajuns până aici alături de mine.

  
-----------------------------------------------------

Două luni mai târziu

  
     - Cum ți-a fost săptămâna, Tara? Povestește-mi.

     Doamna din fața mea, femeia dulcică, ce mă privea blând tocmai mă ruga să îi povestesc cum fusese săptămâna mea.

     - Oh... bine. La market totul merge bine, șeful a spus că-mi mărește salariul dacă o țin tot așa,  mă bucur că celelalte fete de pe alte raioane nu mă mai bârfesc, una dintre ele, Emily, chiar a intrat în vorbă cu mine și mi-a spus să ieșim într-o zi în oraș după muncă, ca fetele, după spusele ei. Nu prea mă pricep la astea, nu... n-am mai avut prietene, dar cred că îmi place. Am... Zo s-a certat cu un puști de la școală, a spus că o enervează mereu, marți l-a lovit în picior, a trebuit să se ducă Kevin și să discute cu mama puștiului și cu învățătoarea și să le asigure că nu se va mai repeta...

     -Și voi ce ați făcut când ați ajuns acasă? Ați încercat să-i explicați micuței că fapta ei a fost una incorectă? Întrebă calm femeia blondă.

     -Da, acasă am încercat să îi explic că nu trebuie să lovească băieții însă Kevin nici nu m-a lăsat să termin că a râs și a spus că era bine ca Zo să fie dură și să nu lase băieții s-o enerveze. Pe o parte avea dreptate, chiar era bine ca Zo să învețe să nu lase pe nimeni să râdă de ea sau să o facă să se simtă inferioară. Dacă aș fi învățat și eu asta când eram mică poate... am oftat și am închis ochii pentru o secundă încercând să alung din minte loviturile și înjurăturile pe care le primisem până acum de la copii din școală.

     -Nu vreau ca Zo să simtă niciun gram din durerea și tristețea pe care am simțit-o eu, iar dacă asta înseamnă ca ea să lovească băieții care îi provoacă astfel de lucruri atunci are consimțământul  meu să bată la ei cât dorește. Am spus clar și dur privind femeia fix în ochi pentru a întări puterea celor spuse.

      -Înțeleg. Spuse calm și zâmbi liniștitor. Și nu spun că această concepție a voastră este eronată, doar că micuța s-ar putea să abuzeze de acest drept și să își facă dreptate prin violență în unele cazuri în care nu ar trebui să se recurgă la... bătaie. Ar trebui să o îndemnați ca atunci când are o problemă să discute întâi cu un adult, oricine și să lase problema să fie rezolvată de alții, nu totul depinde de ea.

     Cuvintele femeii mă atinseseră. Deși o cunoșteam de puțin timp și deși nu mai vorbisem cu un psiholog, ea era chiar unul bun, vorbea mereu calm și mi-e greu să recunosc, dar sfaturile ei erau chiar... oh, bune. Așa e, știa ce spune, iar ce spusese mai devreme mă făcea să mă întreb daca nu cumva asta era și una dintre problemele mele, sau fusese. Poate dacă aș fi povestit cuiva... la naiba, nu aș fi putut face așa ceva, nu aveam pe nimeni și nu aveam încredere în nimeni încât să îi spun că taică-meu e un nebun și că îmi face viața un calvar. Nici acum, după două luni de când am evadat din meninghina aia sinucigașă nu am putut vorbi cu nimeni, nimeni înafara lui Kevin, nici măcar femeia asta nu știa decât ce-i povestise Kevin, că fusesem abuzată de așa-zisul meu tată, că așa-zisa mea mamă mă părăsise și că avusesem o viață grea. Nu i-a spus și că de fapt ei nu fuseseră părinții mei adevărați, eu nu-l lăsasem să-i spună, nu aveam încredere în ea, dacă decidea femeia să apeleze la poliție și aceștia aveau să intre în viețile noastre, să afle poate chiar de crima mea, de faptul că locuiam singuri fiind minori, chiar dacă aveam un tutore legal. Nu voiam să atragem atenția asupra noastră, trebuia să ne ferim de rele, cel puțin până când Kevin împlinea vârsta legală în care ne putea deveni el tutore, mie și lui Zo.